Scurt pe doi. Jurnal de Bucureşti

Ce mai e micul Paris zilele astea? Citesc într-un articol scris de un psiholog că aproximativ 5.000 de persoane au fost afectate din punct de vedere psihologic de tragedia din Colectiv. Nu mă simt pregătită să merg mai departe fiindcă nu ştiu cum. Şi habar n-am cum pot merge mai departe acei oameni loviţi direct de tragedie. Şi nici cum familiile lor vor face asta. Dar îmi doresc din toată inimă să găsească o cale, să ştie că dincolo de această lume, existenţa noastră se prelungeşte. Într-o formă pe care nicio religie, scrisă tot de oameni, nu a reuşit să o descifreze. Nimic din ceea ce mi se părea important nu mi se mai pare relevant. Să-mi fotografiez micul dejun, prânzul sau cina mi se pare ultimul lucru pe care-mi vine să-l fac. Şi poate că am renunţat la atât de multe proiecte fiindcă mi se păreau irelevante.

Trăiesc ca să scriu şi nu mă defineşte nimic mai mult decât scrisul. Numai că, prin definiţie, scrisul e ceva ce macină, e ceva ce uneori laşi să depindă de alţii, de părerea altora. E ceva în care alţii pot lovi uşor, pot frământa printre degete, e ceva ce tu trebuie să ţii departe de lume în vreme ce trebuie să împărtăşeşti totul. Până să ajung însă la acele forme mult prea criptate pentru a nu mai simţi că textele mele nu sunt la adăpost, că eu însămi nu sunt la adăpost, mă întristează felul în care nu ne mai răspundem unii altora. Şi, cu siguranţă, e doar ceva ce o să mă ajute să aleg şi mai bine cum şi de ce să scriu, când şi pentru cine. În primul rând, pentru mine, desigur. Dar ai nevoie de alţi oameni ca munca ta să ajungă acolo unde vrei, acolo unde îţi doreşti. Şi nu e uşor. Şi nici n-aş mai îndrăzni să cred că e ceva uşor pe lume.

Am mai citit, tot în aceste zile, despre o grupare de imigranţi care cer ca lumea să nu mai aibă frontiere. Pour que la Terre soit a tout le monde, spuneau ei. Şi nu poţi să nu le înţelegi dorinţa, lăsând deoparte ideea utopică, lăsând deoparte haosul care s-ar crea dacă n-ar mai exista toate aceste reguli care nu funcţionează întotdeauna cum trebuie, şi privind, chiar dacă numai pentru o clipă, în inima ta de om.

Despre lucrurile esenţiale

Nu le mai zăresc în aceste zile şi, probabil, mi-au scăpat din vedere de foarte multe ori. Nu ne aflăm decât la adăpostul fals al situaţiilor în care ne regăsim, întâmplător sau nu. Şi chiar dacă multe aspecte ale vieţii noastre ţin de noi, sunt atât de multe lucruri pe care nu le putem controla.

Hazardul zguduie din temelii realitatea pe care am conturat-o de-a lungul vieţii prin imagini frumoase. Noi credeam, nu-i aşa, că toată lumea este bine. Că toţi oamenii sunt sănătoşi, mai ales când soarele strălucea atât de frumos afară. Am acceptat, mi se pare, cu prea multă seninătate şi minţindu-ne în mod repetat, o stare a lucrurilor care nu există. Ne-am imaginat că nu există bolnavi pe lume. Am uitat de războaie. Sigur că nu poţi trăi cu gândul permanent că oamenii sunt capabili de tot felul de orori. Dar nici să le uiţi pe toate, fascinat de unghiul din care-ţi vei fotografia mâncarea din farfurie, nu e bine.

Nu m-am văzut niciodată în inima unui ţinut încă nemodernizat. Nu necivilizat. Pentru mine, cel puţin, civilizaţia se defineşte în alţi termeni, unii care nu ţin de felul în care cultura occidentală, de exemplu, o înţelege. Un trib african poate, aşadar, să mi se pară cât se poate de civilizat. Iar un grup de cetăţeni din lumea "civilizată" se poate dovedi cât se poate de "sălbatic". Cum împărţim noi aceste calităţi şi defecte? Care ne sunt punctele de reper într-o lume care a reuşit să distrugă echilibrul natural al planetei în mai puţin de o sută de ani? Succesul civilizaţiei care nu mai ţine cont de nimic îşi continuă masacrele la un nivel pe care nu vrem să-l cuprindem nici cu gândul şi nici cu privirea.

Rămân, aşadar, încă aici, gândindu-mă că puţinul pe care îl fac va conta cumva. Dar uneori vrei să renunţi şi te gândeşti şi tu, cum spun atâţia alţii, că nu se va cunoaşte niciun val de la o picătură într-un ocean. Şi numeri pe degete, mai apoi, numărul în creştere al celor care aleg, chiar şi atunci când simt că poate totul e în zadar, să continuă să facă acel efort minim. Puţinul acela adesea nevăzut, neafişat, ascuns de gesturi, trădat doar în unele momente în care eşti silit să răspunzi unor întrebări.

Eşti, în unele situatii, picătura din ocean luată la întrebări. Contezi atunci prin prisma acţiunilor tale, interogate de cei care nu le văd rostul. Şi te bucuri, în acele momente, că nu ai renunţat.