Maria Bilius a scris o carte

E vineri, e 28 noiembrie, e 8.30 dimineaţa. La Institutul Francez are loc o nouă întâlnire Creative Mornings, iar invitatul este Cristian Lupşa. Tema e "chance" şi cred că partea mea preferată e cea în care a spus că norocul e definit de oamenii pe care îi întâlneşti alături de efortul pe care îl depui pentru a cunoaşte alţi oameni. La final, ne-a rugat pe toţi să lăsăm un post-it cu ce ne dorim să facem. Am lăsat, aşadar, un bilet pe care am notat: "Îmi doresc să scriu o carte". L-am lipit, întâmplător, între alte două care împărţeau acelaşi vis.

Teama de a cunoaşte oameni noi e una pe care mi-am înfrânt-o printr-un exerciţiu repetat. Am scris oamenilor, oamenii mi-au scris mie. Iar astăzi am decis să scriu despre un om care a ilustrat cea mai frumoasă carte despre prietenie. Dar nu orice prietenie, ci una care se desfăşoară în online. The Habits Of An Unknown Painter. De Maria Bilius. Pe Maria trebuie să o cunoaşteţi fiindcă e, aşa cum i-am zis şi aseară în timp ce ne îmbrăţişam de bucurie că ne revedem, oh so pretty. She is, she really is. Şi prietenia cu Jules, the unknown painter, o descrie parţial şi pe Maria.

Atenţia la detalii nu poate veni decât de la un om care ştie să fie un bun prieten. Şi, în carte, o să vedeţi, Jules poate fi un adevărat Grumpy Cat. Nu-i plac roşiile şi nici snobii. Nu-i place să spele vasele şi nici să-şi cureţe pensulele după ce pictează un tablou. Oh, şi nu e fan Woody Allen.

Jules e un personaj, în vreme ce Jules e un om real. Şi oricine ar vrea ca Maria să fi scos o carte la fel de frumoasă şi despre el. Cartea e acum rege pe raftul unde-mi ţin toate cărţile ilustrate. Penelope Bagieu era preferata mea şi-am alergat prin Paris ca să-i cumpăr cărţile. Asta până când am cunoscut-o pe Maria.

Cartea va fi publicată în curând într-un număr de exemplare suficient de mare încât să putem cumpăra cu toţii câte un exemplar. Şi o să vreţi să aveţi cartea asta pe raft după ce o să o răsfoiţi. Fiindcă după ce o să râdeţi odată cu fiecare pagină, o să vreţi să o răsfoiţi din când în când.

Maria Bilius, artist cu acte-n regulă, aici.

2010

Nu-mi amintesc mare lucru din 2010. Nu pot să spun, a, păi în 2010 s-a întâmplat vreun eveniment major. Aş vrea, chiar aş vrea, să pot înşirui mari succese an de an. În 2012 am pornit proiectul WOLF 25. Da, uite, ăsta e un lucru în care cred, singurul care are un înţeles cu adevărat, singurul care a ridicat semne de întrebare legate de cine sunt, ce vreau să fac, ce ar trebui să fac cu viaţa mea.

Ştiu că la fiecare zi de naştere ne facem bilanţul (nu doar de Anul Nou!). Cunosc patru oameni a căror zi de naştere e azi şi doi dintre ei şi-au făcut un astfel de inventar. Nimic bifat acolo, palpabil, ceva care să pară solid, să ducă într-o direcţie. Eu mi-am dat seama că rezistă doar ce poţi construi cu mâinile sau cu mintea ta. Şi rezistă doar atâta vreme cât eşti sănătos, le faci cu dragă inimă şi eşti în armonie cu tine. Nu sunt baliverne. Sunt concluziile la care ajung unii oameni la 50 de ani. Nu-mi amintesc piesa de teatru la finalul căreia personajul se întreabă: "Şi dacă toată viaţa mea a fost o greşeală?". Nu am fost niciodată omul care să aibă o pornire incisivă. Dacă strigi la mine, s-a terminat totul. E adevărat, asta te ajută mult, faci curat în viaţă mai uşor. Nu stai acolo să se strige din nou.

Bucureşti, 2010, iar eu nu-mi amintesc mare lucru. Mâncam, iată, ciocolată şi toast. E prea mare şirul schimbărilor pe care le-am făcut în alimentaţie. Totul necesar, cât să ştiu azi ce funcţionează bine pentru bine şi ce nu. N-am gonit niciun ideal şi nici nu vreau asta. Am un obiectiv, chiar cred că fiecare om ar trebui să aibă unul, doar fiindcă mi se pare că omul e responsabil să crească, să cunoască mai mult şi nu să se îndobitocească.

Dar nu gonesc după acel obiectiv. Nu-mi mai sacrific nopţile, sănătatea şi nici relaţiile. Fiindcă atunci pasiunea devine stres. Am testat. Am testat multe drumuri, am căutat neîncetat şi azi am găsit. Nu ştiu cum vor fi lucrurile peste doi ani, peste trei sau zece. Dar ştiu azi cât ţine de noi ca viaţa noastră să fie cum ne dorim şi cât ţine de ceilalţi. Prea puţin, prea puţin de ceilalţi. Suntem ceea ce alegem să fim şi devenim ceea ce alegem să devenim.

Şi caut. Lucrez la lucruri care nu existau la început de an. Şi se vor face. Şi totul ţine numai de mine. Iar asta îmi aminteşte că suntem liberi.

Dobidobido

The Hundred-Foot Journey (2014). Indragosteste-ma de viata

"Uita-te cum zambeste toata lumea!", i-am spus celei mai bune prietene cand am iesit de la film. Plouase torential cat am stat noi inauntru. Am iesit bucurosi, incantati, am fi putut da si peste zapada si, cel mai probabil, ne-am fi bucurat ca niste copii. The Hundred-Foot Journey te indragosteste sau te reindragosteste de viata. Mai adauga niste condimente peste mancarea pe care o pregatim zi de zi. Si ne reaminteste de lucrurile importante din viata. Si, deloc suprinzator, nu au legatura nici cu banii, nici cu faima, nici cu altceva de ordin material.

Mancarea e viata insasi. "Food is memories", auzi la un moment dat. Iar amintirile te vor purta intotdeauna acasa. Sau in locurile in care ai simtit cel mai mult. Pitorescul filmului exista si in viata de zi cu zi. N-am vrut sa ma las amagita doar de culorile accentuate din fiecare cadru. E un film in care emotiile puternice se impletesc cu lectii despre modestie, demnitate si pasiune. Nu e un film care te va face sa regreti ca nu locuiesti in Franta, ci un film care te invata ca poti creste calitatea vietii fiind tu un om mai bun. Modest, demn, pasionat. Unde sa se gaseasca cele mai mari bucurii ale vietii daca nu chiar in bucuria impartasita cu ceilalti?

Garam Masala, arici de mare, Béchamel, velouté si stele Michelin. Nu e nimic naiv in filmul asta, nu e nimic artificial. E atacat rasismul printr-o intamplare perfect conturata si inspirata din realitate. O realitate cu care se confrunta, in continuare, milioane de straini care aleg sa traiasca in alta tara. 

O sa vrei ca de acum inainte sa gatesti mai bine, mai mult, mai cu dragoste. Sa rasfoiesti cartile de bucate in miez de noapte, sa simti fiecare aroma in parte, sa inveti sa ii faci pe ceilalti fericiti prin mancare. Nu e un mister, nu e o pacaleala vehiculata la infinit: dragostea, de orice fel, chiar trece prin stomac.

As spune ca e dragostea de viata, cea pe care putini o mai inteleg azi. Cea care te face sa fii recunoscator pentru ca poti simti caldura soarelui, pentru ca il poti vedea, pentru ca simti adierea vantului. Cea care te face sa fii recunoscator pentru muzica, pentru dans, pentru ca poti dansa, pentru ca poti auzi, pentru ca poti simti. E dragostea in forma ei pura, cea despre care calugarii budisti continua sa ne invete si azi. Sunt zambetele adunate laolalta pe care le poti oferi gratuit. E o reamintire a ceea ce ar trebui sa intelegem drept viata. 

Nu stiu cat va va convinge trailerul, mergeti sa-l vedeti la cinema. Sunt cadre pe care veti vrea sa le vedeti pe un ecran urias.



Completez articolul cu lista de mancaruri traditionale din India. Cele mai multe, asa cum bine mi-a atras atentia o prietena, sunt vegetariene. Iar aici avem 26 de feluri de mancare indiana care promit sa ne schimbe viata.

Iar soundtrack-ul care tine o ora poate fi ascultat aici.

Despre armonie

Citeam un articol foarte frumos scris pe blogul De Pamplezir. E o calatorie minunat descrisa, cu mici concluzii asupra unor aspecte care la noi inca nu si-au format conturul, inca nu si-au pus bazele.

In acelasi timp, azi-dimineata m-am alaturat grupului Alimentatie vegana fara foc, initiat de Ligia Pop pe Facebook. Peste 18.000 de oameni. Poate la nivelul unei tari e putin, dar sunt totusi 18.000 de oameni care sunt interesati de sanatate, macar un pic mai mult decat ceilalti. Si in mod cert nu sunt doar 18.000. Imi place sa cred ca invatam, incet-incet, cum sa alegem informatia, cum sa ne dam seama unde gresim si cum sa indreptam greselile.

 As spune ca e esential sa ne informam. Sa cumparam carti, sa verificam informatia din mai multe surse. Sa nu cadem in excese punand ghimbir si turmeric in orice, sa nu ne hranim numai cu spirulina uitand sa mai si mancam. Sa nu pornim, in niciun caz, de la ideea ca a manca mai sanatos costa. Nimic mai fals.

Testat, consumand doar fructe si legume proaspete, renuntand la alimentele procesate, am reusit sa vad imbunatatiri semnificative. Nu imi place sa ma gandesc constant ca si in rosiile si castravetii de la piata au pus pesticide. Ma gandesc in schimb ca nu o sa-mi faca atata rau fata de un aliment procesat, nul din punct de vedere nutritiv. Ma gandesc la vitaminele si nutrientii pe care ingrasamintele nu le-au distrus. Ma gandesc, mai in gluma, mai in serios, cum bine a spus un prieten, ca ne hranim cu energie solara.

Plantati-va condimente. Gatiti dupa reteta. Cititi ingredientele si nu mai cumparati alimente in care substantele adaugate sunt nocive pentru organism. Nu vi se imbunatateste doar sanatatea corpului, ci si cea a mintii. O sa vedeti lucrurile altfel, o sa intelegeti ca organismul e un tot, ca functioneaza bine nu numai daca il hranim corespunzator, ci si daca ne ingrijim de suflet.

Faceti diferenta intre emotii si ganduri. De foarte multe ori, emotiile sunt pozitive, insa gandurile sunt negative. De la ceva frumos ajungem la ceva urat doar fiindca ne-am lasat egoul sa dea navala. Sa ne intrebam ce ne face fericiti fara sa uitam sa ne indreptam in ce masura avem dreptul sa cerem. Cine cere? Egoul. Iar egoul este sinele fals, cum bine scrie Echkart Tolle, ceea ce distruge tot.

Nu sunt acolo unde vreau inca sa ajung. Dar sunt multumita de prezent si recunoscatoare. Invat zi de zi, constientizez greselile, nu renunt la tot doar fiindca intr-o zi "calc stramb". Am ajuns la un echilibru cu mine, iar asta se reflecta in toate aspectele vietii. Devenim mai puternici, mai buni, mai frumosi cand ceea ce gandim e in armonie cu ceea ce spunem si facem, cand nu ne mintim si cand renuntam la sentimentele negative.

Despre puterea prezentului puteti citi in cartea omonima scrisa de Tolle. Pe mine ma tine cat se poate de ancorata in prezent. Fiindca in prezent avem tot ce ne trebuie.

Bonjour

 Cred ca cel mai mare adevar la care ma gandesc zilele acestea e ca nimic nu se schimba daca noi nu ne schimbam cu adevarat, daca nu riscam mai mult, daca nu avem incredere in noi. Imi plac sfaturile pe care le dau oamenii unor versiuni mai tinere ale lor, pusi sa-si imagineze ca ar avea posibilitatea sa le scrie o scrisoare. Mi se pare ca sunt cei mai sinceri si cei mai intelepti prin acele sfaturi. Mi-am propus sa le urmez.

Cam asa arata mic dejunul de weekend.

Supa supelor, chinezaria chinezariilor. Si tagliatelle cu branza de burduf si ciuperci

E a cincea oara cand incep sa scriu textul si habar n-am cu ce sa incep. Sa va mai povestesc ca in timp ce mananc paste la 11 noaptea, eu ma gandesc ca ar trebui sa trec la regimul raw? Sau ca in vreme ce am inceput sa-mi construiesc un raft cu vinuri, ma tot ispiteste o dieta drastica numai cu smoothie-uri si sucuri de detoxifiere?

Da, om asa de hotarat n-am cunoscut nici eu, stati pe-aproape ca cine stie la ce alte extreme ma voi gandi in acelasi timp. Tort de ciocolata si dieta fara zahar, sunt convinsa.

Pastele de mai jos sunt de mancat in fiecare zi. Intr-atat sunt de bune. Barilla - tagliatelle cu spanac, ciuperci Champignon calite in unt cu putin usturoi si niste branza de burduf si sfantul piper proaspat macinat.

OK, fie, pastele de mai jos nu sunt de mancat in fiecare zi. Doar daca aveti acest metabolism incredibil: "Nu stiu cum fac, mananc orice si nu ma ingras". Am auzit si intalnit cu totii astfel de persoane. Eu sunt la polul opus: "Stiu ce fac, mananc mult si ma ingras pe masura". Cu bucurie declar insa ca in ultimele 3 saptamani am luat metroul de vreo 4 ori. Merg zilnic pe jos cel putin doua ore. Si asta se vede sau, dimpotriva, nu se mai vede pe cantar. :)

Si acum, supa supelor.

E o minune ca s-a intamplat, dar ce bine ca s-a petrecut. Si chiar e reteta proprie si-o s-o trec in minunatul retetar ca s-o prepar intr-o buna zi si nepotilor.

Calim un catel de usturoi in 2 linguri de unt. Adaugam zucchini si dovlecel taiat cuburi (un zucchini si un dovlecel) si calim legumele pana se inmoaie.

Adaugam apa (cam 1,5 litri) si dupa ce apa da in clocot punem si radacina de telina (apio) taiata in bucati de dimensiunea cuburilor de dovlecel. Daca vreti ca telina sa fie mai moale, adaugati-o odata cu legumele la inceput si caliti-le impreuna.

Fierbem taiteii chinezesti separat (2 minute) si ii strecuram adaugandu-i in supa fara apa in care a fiert. In felul asta pastram supa limpede. (E ceva ce eu nu am facut din viteza, dar mi-am dat seama pe urma).

E gata in mai putin de 25 de minute toata nebunia. Si e o nebunie, pe cuvant. Puneti si o lingurita de curry cand inca fierbe si putina sare de mare.

Am mancat trei castroane. Adica am mancat toata supa. Dupa ce o pregatiti, va astept sa-mi scrieti daca v-a placut. Desi stim deja ca gusturile se discuta, dar eu sper sa va placa.