Jurnal de Bucuresti 1. Dor de oras, dor de Bucuresti

http://thepoetryofmaterialthings.tumblr.com/

E ciudat cum ni se face dor de oras, de haosul mediului citadin la doar cateva zile dupa ce plecam din centrul care ajunsese sa ne ia tot aerul. E si mai straniu cum ni se face dor de inserarile strecurate printre cladirile inalte, de multe ori nevazute. Iesim uimiti pe balcoanelor unor cladiri de birouri si fotografiem apusuri-minune, insetati si deopotriva tristi. Nu mai recunoastem fata de noi ca nu mai putem rezista foarte mult intre blocurile de ciment decat abia atunci cand bagajul e pe jumatate facut. Tragem aer adanc si plecam, stiind ca nici drumurile nu se mai fac acum la fel de usor. Inimile sunt, de cativa ani, pe jumatate indoite, roase de timp, tocite, exact ca trotuarele pe care iubirile noastre s-au ratacit nescrise.

Dar ni se face dor de oras la doar cateva zile dupa ce l-am abandonat, dupa ce am vrut sa-l tradam poate pentru totdeauna. Simti chemarea unui rasarit trait in alta parte ori de cate ori alarma telefonului tau suna ora sase si te trezeste in plin intuneric. O opresti istovit fiindca cele mai mult nopti in oras se incheie tarziu. Esti pasare de noapte, numai ca inca nu te-ai adaptat.

Cafeaua e un combustibil pe care nu-l mai savurezi. Te amuzi. Cafeaua a devenit combustibil pentru omul-masinarie inchis in incaperi adeseori prea mici. O savurezi cu gandul la acelasi rasarit pe care l-ai primi descult, cu picioarele in iarba atinsa de roua.

Te trezesti. Esti deja in intarziere, iar metroul nu are nimic de-a face cu roua. Visezi, dar abandonezi totul la iesirea din bloc, la iesirea din casa. In multime, afisezi acelasi chip obisnuit cu multimea de oameni. Zambesti, spui "buna dimineata" si cumperi o cartela cu 10 calatorii. Stii ca ai avea, de fapt, nevoie de una cu 62, niciodata terminata in decursul unei luni. Dar negi fata de tine ca ai calatori atat de mult cu metroul. Si nici nu vrei ca o luna intreaga, netraita inca, sa fie masurata asa, ciuntita parca fara mila de capsatorul electronic al subteranului.

In restul zilei, poveste. Nu le mai tesi nicicum in prezent fiindca astepti sa vezi ce se intampla. Ti-e frica de un milion de lucruri in mijlocul orasului, dar esti un om curajos, protejat tocmai de ceea ce iti inspira teama. Functionezi cu o bipolaritate uriasa instalata in inima si mai fotografiezi inca un apus. La primavara, iti spui, la primavara, vei fotografia si un rasarit de soare chiar daca la fereastra ta nu ajunge niciodata.

Iti zambesti, doar esti un om curajos. Te vei multumi, pentru inca un anotimp, cu rasaritul reflectat in fereastra blocului vecin. In inima ta, simti acum, laolalta, cimentul si sticla.