 |
| stylecraze.com |
"Mă opream, vrăjit, în câte o poiană; era o tăcere solemnă care îndemna la rugăciune, la încredere în poezie, la o continuă pândă a purităţii, a candorii, a speranţei." ~ Emil Brumaru
Întreabă-mă de ce a însemnat copilăria pentru mine şi-ţi voi spune că nu mai fac azi diferenţa între imaginea unui cireş înflorit, a ochilor albaştri ai bunicului meu şi a unor zile de vară senine în care toată curtea părea o orchestră de culori şi arome dirijată de o grădină care azi nu mai e la fel de bogată.
Nu ştiu de ce sărăcesc, de-a lungul timpului, tocmai lucrurile de care avem cea mai mare nevoie şi care sunt şi cele mai simple totodată. Un filozof al cărui nume nu mi-l amintesc a spus că pe măsură ce ne umplem viaţa de obiecte nu facem decât să ne îndepărtăm de noi. Creştem nivelul de confort, credem noi, mărind însă doar disconfortul interior.
Amintirea preferată de când eram mică e cea a unui zarzăr înflorit. În el mă urcam, încă de pe la vreo cinci ani, sub privirea atentă a celui mai bun şi blând bunic din lume. Ochii lui reflectau cerul senin, la fel de albaştri ca cea mai pură apă. Iar seninul din ochii lui era şi cel pe care-l purta în inimă. Caisul înflorit nu mai există azi, nu mai e de foarte mulţi ani. Sunt lucruri şi oameni care dispar din vieţile noastre lăsând în urmă însă amintiri şi lecţii pe care nu trebuie să le uităm vreodată dacă asta ne ajută să fim mai buni şi blânzi cu noi şi cu ceilalţi.
Nu suntem azi decât ceea ce decidem că vom fi. Prin acest blog am învăţat să am grijă de dimineţile mele şi-mi doresc să învăţ să am din nou grijă de ziua întreagă şi să nu mai uit că inima trebuie să primească emoţiile şi liniştea după care tânjeşte.
Iar liniştea umple, de cele mai multe ori, spaţiile goale, inimile care încă mai caută răspunsuri, golurile care apar când ceva rămâne prea mult timp dat deoparte. Să nu ne temem de linişte, ci de prea mult zgomot.
Cu drag şi-n linişte,
Mic dejun de Bucureşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu