Jurnal de Bucuresti 1. Dor de oras, dor de Bucuresti

http://thepoetryofmaterialthings.tumblr.com/

E ciudat cum ni se face dor de oras, de haosul mediului citadin la doar cateva zile dupa ce plecam din centrul care ajunsese sa ne ia tot aerul. E si mai straniu cum ni se face dor de inserarile strecurate printre cladirile inalte, de multe ori nevazute. Iesim uimiti pe balcoanelor unor cladiri de birouri si fotografiem apusuri-minune, insetati si deopotriva tristi. Nu mai recunoastem fata de noi ca nu mai putem rezista foarte mult intre blocurile de ciment decat abia atunci cand bagajul e pe jumatate facut. Tragem aer adanc si plecam, stiind ca nici drumurile nu se mai fac acum la fel de usor. Inimile sunt, de cativa ani, pe jumatate indoite, roase de timp, tocite, exact ca trotuarele pe care iubirile noastre s-au ratacit nescrise.

Dar ni se face dor de oras la doar cateva zile dupa ce l-am abandonat, dupa ce am vrut sa-l tradam poate pentru totdeauna. Simti chemarea unui rasarit trait in alta parte ori de cate ori alarma telefonului tau suna ora sase si te trezeste in plin intuneric. O opresti istovit fiindca cele mai mult nopti in oras se incheie tarziu. Esti pasare de noapte, numai ca inca nu te-ai adaptat.

Cafeaua e un combustibil pe care nu-l mai savurezi. Te amuzi. Cafeaua a devenit combustibil pentru omul-masinarie inchis in incaperi adeseori prea mici. O savurezi cu gandul la acelasi rasarit pe care l-ai primi descult, cu picioarele in iarba atinsa de roua.

Te trezesti. Esti deja in intarziere, iar metroul nu are nimic de-a face cu roua. Visezi, dar abandonezi totul la iesirea din bloc, la iesirea din casa. In multime, afisezi acelasi chip obisnuit cu multimea de oameni. Zambesti, spui "buna dimineata" si cumperi o cartela cu 10 calatorii. Stii ca ai avea, de fapt, nevoie de una cu 62, niciodata terminata in decursul unei luni. Dar negi fata de tine ca ai calatori atat de mult cu metroul. Si nici nu vrei ca o luna intreaga, netraita inca, sa fie masurata asa, ciuntita parca fara mila de capsatorul electronic al subteranului.

In restul zilei, poveste. Nu le mai tesi nicicum in prezent fiindca astepti sa vezi ce se intampla. Ti-e frica de un milion de lucruri in mijlocul orasului, dar esti un om curajos, protejat tocmai de ceea ce iti inspira teama. Functionezi cu o bipolaritate uriasa instalata in inima si mai fotografiezi inca un apus. La primavara, iti spui, la primavara, vei fotografia si un rasarit de soare chiar daca la fereastra ta nu ajunge niciodata.

Iti zambesti, doar esti un om curajos. Te vei multumi, pentru inca un anotimp, cu rasaritul reflectat in fereastra blocului vecin. In inima ta, simti acum, laolalta, cimentul si sticla.

Black and White NYE Party

Acum doi ani am vrut sa organizez o cina cu tema White Christmas Party. N-am reusit atunci, insa mi-am invitat prietenii mai tarziu la o cina, fara un motiv anume, in casa pe care am decorat-o toata saptamana de dinaintea micului eveniment.

M-am gandit la cinele din filmele frantuzesti in care atmosfera e intotdeauna calda, primitoare si eleganta in acelasi timp. In acest an, planurile pentru sfarsitul anului nu ma vor tine acasa, dar daca as fi organizat o petrecere, mi-ar fi placut sa aiba tematica de mai jos: 

                                         BLACK AND WHITE NEW YEARS' EVE PARTY


Nu mi se pare greu de organizat, dar sunt necesare cateva zile de pregatire. In primul rand, cred ca e bine sa stim exact cum vrem sa arate intregul loc in care organizam petrecerea, fie ca vorbim de casa noastra sau de un alt loc. Un plan  bine pus la punct care sa includa materialele de care avem nevoie, preparatele sau produsele pe care le vom cumpara si locul fiecarei decoratiuni pe care o vom folosi.

Inainte sa credem ca e ceva complicat, sa ne gandim ca, cel mai probabil, avem cu totii acasa o fata de masa alba, pahare si globuri argintii. Daca nu avem, tot ceea ce va trebui sa cumparam pentru aceasta petrecere nu ne va costa foarte mult. Iar pentru desert, daca nu vrem sa ne dam bugetul de final de an pe prajituri albe cumparate, pudram ceea ce pregatim cu zahar fin, punem ciocolata alba rupta bucati si bomboane albe in pahare de sampanie sau de suc, aprindem lumanarele in borcane sau pahare mai mici, presaram sclipici argintiu pe masa si cred ca avem din start ceva simplu si frumos. 

Imi plac traditiile si imi doresc mult sa locuiesc intr-o buna zi intr-o casa batraneasca, asa cum au avut candva bunicii mei, dar pana atunci, recunosc, imi place sa construiesc de la zero lucruri care sa arate asa cum vedeti in cele ce urmeaza. 

Sper sa va inspire si sa va incante la fel de mult ca pe mine!

stylemepretty.com

marabous.com.au

Abeautifulmess.com

babble.com

classyclutter.net

scoutmob.com

divinepartyconcepts.com

shine.yahoo.com

divinepartyconcepts.com

themefromjak.com.au

fetefanatic.blogspot.com

feedly.com

spoonful.com

catchmyparty.com

      esmeraldas.bellablogit.fi 

        marthastewartweddings.com

O reteta, dar nu una de bucate.

granola

Stiti ca, in ultimii ani, din ce in ce mai multi oameni spun ca s-au saturat de rezolutii, de promisiunile pe care ni le facem la fiecare inceput de an si cu fiecare agenda in care nu am scris inca nimic? Ei bine, inca mai cred in aceste noi inceputuri si ma gandesc ca aceasta speranta e ceea ce ne face sa mergem mereu mai departe, e ceea ce ne ajuta sa depasim anumite momente din viata noastra care nu par sa aiba sens si e ceea ce ne ajuta sa ajungem in locuri noi si sa gasim, pana la urma, ceea ce ne dorim.

Si e adevarat, uneori nu trebuie sa asteptam o zi de luni, un anotimp nou sau un inceput de alt an pentru a o lua de la capat. Cred ca o analiza de sine sau cateva momente in care sa ne intrebam ce vrem sa facem, daca suntem fericiti sau ce ne-ar face fericiti, sunt necesare. Nu stiu altfel cum putem sa iesim din contexte care azi nu ne mai ofera niciun raspuns. Am gasit raspunsuri in carti, in inca unul din jurnalele lui Ionesco, intr-o alta carte scrisa de E. Brumaru.

Azi ma gandesc la prieteniile care nu trec testul timpului, dar si la cele care trec acest test si pentru care stii ca fiecare moment oferit e unul pus la temelia a ceva ce dureaza de ani de zile. Si tot azi ma gandesc la increderea cu care am tot oferit pana cand am observat ca aceasta incredere poate ajunge uneori sa se toceasca si ca nu vine in doze nelimitate. Sau poate ca are nevoie de timp sa se refaca.

Si mai stiu ca ne croim destinul in functie de ceea ce credem ca suntem si nu intotdeauna in functie de ceea ce ne dorim sa devenim. Asa ca e mai bine sa ne gandim la ce vrem sa fim si nu la ceea ce simtim ca suntem deja.

Ma gandesc azi ca astfel de sentimente si convingeri nu sunt iremediabile. Trag aer in piept si privesc cu speranta catre ceea ce tocmai am scris. Nu am o reteta speciala de cozonac, nu am pregatit nicio prajitura pentru acest Craciun. Fiindca nu cred ca exista o reteta pe care trebuie sau putem sa o respectam pentru un "Craciun de nota zece". Iar Craciunul meu de nota zece a existat candva cand nici nu stiam sa pun note.

Sunt recunoscatoare, si acesta e un Craciun bun, de 14 plus, cum a notat nepotica mea pestele pregatit de mama, insa cred ca pentru mine Craciunul de aceeasi nota e undeva unde nu am ajuns inca.

V-am scris cu sinceritate, sper sa aveti Craciunul pe care vi-l doriti, nu unul croit dupa retete, ci dupa ceea ce ati gandit acum cativa ani si astazi a devenit realitate.

În lumina caldă a zilei

gauffre aux pommes, cafe rembrandt 

În Bucureşti plouă de şapte zile. Ştiu sigur fiindcă le-am numărat pe toate. Am simţit fiecare ploaie din fiecare dimineaţă. Am încercat să mă feresc, dar inevitabilul s-a produs: am devenit, încet-încet, un om îmbufnat, obosit din cauza ploii.

Aşa că în momentele în care griul devine prea gri, vii aici, te ascunzi în locuri calde cu oameni calzi. Bei ceva cald şi zâmbeşti. Totul va fi bine, chiar dacă încă îţi mai faci griji din mii şi nenumărate motive. Totul va fi bine.

În astfel de locuri te întâlneşti uneori cu cel mai bun prieten fiindcă s-a ivit ceva. Remediaţi problema, în lumina caldă a unei după-amiezi întârziate. Povesteşti, cu un alt prieten, seara de dinainte. Ajungeţi la Ateneu, mai târziu, în căutarea unei lumini similare. Orice oraş ştie, dacă îi dai voie, să ofere o astfel de lumină caldă.

La fel primim, şi în vieţile noastre, oameni calzi. Ei vin cu o lumină a lor, aparte. Împărtăşesc din ea necondiţionat fiindcă nu se termină niciodată, Şi chiar şi pentru ei, când griul devine prea gri, va exista întotdeauna altcineva gata să împărtăşească din aceeaşi lumină caldă.

Totul va fi bine. Nu fiindcă în oraş există astfel de locuri, ci pentru că în vieţile noastre vom avea întotdeauna, într-o formă sau alta, sub un chip sau un altul, o căldură necondiţionată şi întotdeauna sinceră.

Maria Bilius a scris o carte

E vineri, e 28 noiembrie, e 8.30 dimineaţa. La Institutul Francez are loc o nouă întâlnire Creative Mornings, iar invitatul este Cristian Lupşa. Tema e "chance" şi cred că partea mea preferată e cea în care a spus că norocul e definit de oamenii pe care îi întâlneşti alături de efortul pe care îl depui pentru a cunoaşte alţi oameni. La final, ne-a rugat pe toţi să lăsăm un post-it cu ce ne dorim să facem. Am lăsat, aşadar, un bilet pe care am notat: "Îmi doresc să scriu o carte". L-am lipit, întâmplător, între alte două care împărţeau acelaşi vis.

Teama de a cunoaşte oameni noi e una pe care mi-am înfrânt-o printr-un exerciţiu repetat. Am scris oamenilor, oamenii mi-au scris mie. Iar astăzi am decis să scriu despre un om care a ilustrat cea mai frumoasă carte despre prietenie. Dar nu orice prietenie, ci una care se desfăşoară în online. The Habits Of An Unknown Painter. De Maria Bilius. Pe Maria trebuie să o cunoaşteţi fiindcă e, aşa cum i-am zis şi aseară în timp ce ne îmbrăţişam de bucurie că ne revedem, oh so pretty. She is, she really is. Şi prietenia cu Jules, the unknown painter, o descrie parţial şi pe Maria.

Atenţia la detalii nu poate veni decât de la un om care ştie să fie un bun prieten. Şi, în carte, o să vedeţi, Jules poate fi un adevărat Grumpy Cat. Nu-i plac roşiile şi nici snobii. Nu-i place să spele vasele şi nici să-şi cureţe pensulele după ce pictează un tablou. Oh, şi nu e fan Woody Allen.

Jules e un personaj, în vreme ce Jules e un om real. Şi oricine ar vrea ca Maria să fi scos o carte la fel de frumoasă şi despre el. Cartea e acum rege pe raftul unde-mi ţin toate cărţile ilustrate. Penelope Bagieu era preferata mea şi-am alergat prin Paris ca să-i cumpăr cărţile. Asta până când am cunoscut-o pe Maria.

Cartea va fi publicată în curând într-un număr de exemplare suficient de mare încât să putem cumpăra cu toţii câte un exemplar. Şi o să vreţi să aveţi cartea asta pe raft după ce o să o răsfoiţi. Fiindcă după ce o să râdeţi odată cu fiecare pagină, o să vreţi să o răsfoiţi din când în când.

Maria Bilius, artist cu acte-n regulă, aici.

2010

Nu-mi amintesc mare lucru din 2010. Nu pot să spun, a, păi în 2010 s-a întâmplat vreun eveniment major. Aş vrea, chiar aş vrea, să pot înşirui mari succese an de an. În 2012 am pornit proiectul WOLF 25. Da, uite, ăsta e un lucru în care cred, singurul care are un înţeles cu adevărat, singurul care a ridicat semne de întrebare legate de cine sunt, ce vreau să fac, ce ar trebui să fac cu viaţa mea.

Ştiu că la fiecare zi de naştere ne facem bilanţul (nu doar de Anul Nou!). Cunosc patru oameni a căror zi de naştere e azi şi doi dintre ei şi-au făcut un astfel de inventar. Nimic bifat acolo, palpabil, ceva care să pară solid, să ducă într-o direcţie. Eu mi-am dat seama că rezistă doar ce poţi construi cu mâinile sau cu mintea ta. Şi rezistă doar atâta vreme cât eşti sănătos, le faci cu dragă inimă şi eşti în armonie cu tine. Nu sunt baliverne. Sunt concluziile la care ajung unii oameni la 50 de ani. Nu-mi amintesc piesa de teatru la finalul căreia personajul se întreabă: "Şi dacă toată viaţa mea a fost o greşeală?". Nu am fost niciodată omul care să aibă o pornire incisivă. Dacă strigi la mine, s-a terminat totul. E adevărat, asta te ajută mult, faci curat în viaţă mai uşor. Nu stai acolo să se strige din nou.

Bucureşti, 2010, iar eu nu-mi amintesc mare lucru. Mâncam, iată, ciocolată şi toast. E prea mare şirul schimbărilor pe care le-am făcut în alimentaţie. Totul necesar, cât să ştiu azi ce funcţionează bine pentru bine şi ce nu. N-am gonit niciun ideal şi nici nu vreau asta. Am un obiectiv, chiar cred că fiecare om ar trebui să aibă unul, doar fiindcă mi se pare că omul e responsabil să crească, să cunoască mai mult şi nu să se îndobitocească.

Dar nu gonesc după acel obiectiv. Nu-mi mai sacrific nopţile, sănătatea şi nici relaţiile. Fiindcă atunci pasiunea devine stres. Am testat. Am testat multe drumuri, am căutat neîncetat şi azi am găsit. Nu ştiu cum vor fi lucrurile peste doi ani, peste trei sau zece. Dar ştiu azi cât ţine de noi ca viaţa noastră să fie cum ne dorim şi cât ţine de ceilalţi. Prea puţin, prea puţin de ceilalţi. Suntem ceea ce alegem să fim şi devenim ceea ce alegem să devenim.

Şi caut. Lucrez la lucruri care nu existau la început de an. Şi se vor face. Şi totul ţine numai de mine. Iar asta îmi aminteşte că suntem liberi.

Dobidobido

The Hundred-Foot Journey (2014). Indragosteste-ma de viata

"Uita-te cum zambeste toata lumea!", i-am spus celei mai bune prietene cand am iesit de la film. Plouase torential cat am stat noi inauntru. Am iesit bucurosi, incantati, am fi putut da si peste zapada si, cel mai probabil, ne-am fi bucurat ca niste copii. The Hundred-Foot Journey te indragosteste sau te reindragosteste de viata. Mai adauga niste condimente peste mancarea pe care o pregatim zi de zi. Si ne reaminteste de lucrurile importante din viata. Si, deloc suprinzator, nu au legatura nici cu banii, nici cu faima, nici cu altceva de ordin material.

Mancarea e viata insasi. "Food is memories", auzi la un moment dat. Iar amintirile te vor purta intotdeauna acasa. Sau in locurile in care ai simtit cel mai mult. Pitorescul filmului exista si in viata de zi cu zi. N-am vrut sa ma las amagita doar de culorile accentuate din fiecare cadru. E un film in care emotiile puternice se impletesc cu lectii despre modestie, demnitate si pasiune. Nu e un film care te va face sa regreti ca nu locuiesti in Franta, ci un film care te invata ca poti creste calitatea vietii fiind tu un om mai bun. Modest, demn, pasionat. Unde sa se gaseasca cele mai mari bucurii ale vietii daca nu chiar in bucuria impartasita cu ceilalti?

Garam Masala, arici de mare, Béchamel, velouté si stele Michelin. Nu e nimic naiv in filmul asta, nu e nimic artificial. E atacat rasismul printr-o intamplare perfect conturata si inspirata din realitate. O realitate cu care se confrunta, in continuare, milioane de straini care aleg sa traiasca in alta tara. 

O sa vrei ca de acum inainte sa gatesti mai bine, mai mult, mai cu dragoste. Sa rasfoiesti cartile de bucate in miez de noapte, sa simti fiecare aroma in parte, sa inveti sa ii faci pe ceilalti fericiti prin mancare. Nu e un mister, nu e o pacaleala vehiculata la infinit: dragostea, de orice fel, chiar trece prin stomac.

As spune ca e dragostea de viata, cea pe care putini o mai inteleg azi. Cea care te face sa fii recunoscator pentru ca poti simti caldura soarelui, pentru ca il poti vedea, pentru ca simti adierea vantului. Cea care te face sa fii recunoscator pentru muzica, pentru dans, pentru ca poti dansa, pentru ca poti auzi, pentru ca poti simti. E dragostea in forma ei pura, cea despre care calugarii budisti continua sa ne invete si azi. Sunt zambetele adunate laolalta pe care le poti oferi gratuit. E o reamintire a ceea ce ar trebui sa intelegem drept viata. 

Nu stiu cat va va convinge trailerul, mergeti sa-l vedeti la cinema. Sunt cadre pe care veti vrea sa le vedeti pe un ecran urias.



Completez articolul cu lista de mancaruri traditionale din India. Cele mai multe, asa cum bine mi-a atras atentia o prietena, sunt vegetariene. Iar aici avem 26 de feluri de mancare indiana care promit sa ne schimbe viata.

Iar soundtrack-ul care tine o ora poate fi ascultat aici.

Despre armonie

Citeam un articol foarte frumos scris pe blogul De Pamplezir. E o calatorie minunat descrisa, cu mici concluzii asupra unor aspecte care la noi inca nu si-au format conturul, inca nu si-au pus bazele.

In acelasi timp, azi-dimineata m-am alaturat grupului Alimentatie vegana fara foc, initiat de Ligia Pop pe Facebook. Peste 18.000 de oameni. Poate la nivelul unei tari e putin, dar sunt totusi 18.000 de oameni care sunt interesati de sanatate, macar un pic mai mult decat ceilalti. Si in mod cert nu sunt doar 18.000. Imi place sa cred ca invatam, incet-incet, cum sa alegem informatia, cum sa ne dam seama unde gresim si cum sa indreptam greselile.

 As spune ca e esential sa ne informam. Sa cumparam carti, sa verificam informatia din mai multe surse. Sa nu cadem in excese punand ghimbir si turmeric in orice, sa nu ne hranim numai cu spirulina uitand sa mai si mancam. Sa nu pornim, in niciun caz, de la ideea ca a manca mai sanatos costa. Nimic mai fals.

Testat, consumand doar fructe si legume proaspete, renuntand la alimentele procesate, am reusit sa vad imbunatatiri semnificative. Nu imi place sa ma gandesc constant ca si in rosiile si castravetii de la piata au pus pesticide. Ma gandesc in schimb ca nu o sa-mi faca atata rau fata de un aliment procesat, nul din punct de vedere nutritiv. Ma gandesc la vitaminele si nutrientii pe care ingrasamintele nu le-au distrus. Ma gandesc, mai in gluma, mai in serios, cum bine a spus un prieten, ca ne hranim cu energie solara.

Plantati-va condimente. Gatiti dupa reteta. Cititi ingredientele si nu mai cumparati alimente in care substantele adaugate sunt nocive pentru organism. Nu vi se imbunatateste doar sanatatea corpului, ci si cea a mintii. O sa vedeti lucrurile altfel, o sa intelegeti ca organismul e un tot, ca functioneaza bine nu numai daca il hranim corespunzator, ci si daca ne ingrijim de suflet.

Faceti diferenta intre emotii si ganduri. De foarte multe ori, emotiile sunt pozitive, insa gandurile sunt negative. De la ceva frumos ajungem la ceva urat doar fiindca ne-am lasat egoul sa dea navala. Sa ne intrebam ce ne face fericiti fara sa uitam sa ne indreptam in ce masura avem dreptul sa cerem. Cine cere? Egoul. Iar egoul este sinele fals, cum bine scrie Echkart Tolle, ceea ce distruge tot.

Nu sunt acolo unde vreau inca sa ajung. Dar sunt multumita de prezent si recunoscatoare. Invat zi de zi, constientizez greselile, nu renunt la tot doar fiindca intr-o zi "calc stramb". Am ajuns la un echilibru cu mine, iar asta se reflecta in toate aspectele vietii. Devenim mai puternici, mai buni, mai frumosi cand ceea ce gandim e in armonie cu ceea ce spunem si facem, cand nu ne mintim si cand renuntam la sentimentele negative.

Despre puterea prezentului puteti citi in cartea omonima scrisa de Tolle. Pe mine ma tine cat se poate de ancorata in prezent. Fiindca in prezent avem tot ce ne trebuie.

Bonjour

 Cred ca cel mai mare adevar la care ma gandesc zilele acestea e ca nimic nu se schimba daca noi nu ne schimbam cu adevarat, daca nu riscam mai mult, daca nu avem incredere in noi. Imi plac sfaturile pe care le dau oamenii unor versiuni mai tinere ale lor, pusi sa-si imagineze ca ar avea posibilitatea sa le scrie o scrisoare. Mi se pare ca sunt cei mai sinceri si cei mai intelepti prin acele sfaturi. Mi-am propus sa le urmez.

Cam asa arata mic dejunul de weekend.

Supa supelor, chinezaria chinezariilor. Si tagliatelle cu branza de burduf si ciuperci

E a cincea oara cand incep sa scriu textul si habar n-am cu ce sa incep. Sa va mai povestesc ca in timp ce mananc paste la 11 noaptea, eu ma gandesc ca ar trebui sa trec la regimul raw? Sau ca in vreme ce am inceput sa-mi construiesc un raft cu vinuri, ma tot ispiteste o dieta drastica numai cu smoothie-uri si sucuri de detoxifiere?

Da, om asa de hotarat n-am cunoscut nici eu, stati pe-aproape ca cine stie la ce alte extreme ma voi gandi in acelasi timp. Tort de ciocolata si dieta fara zahar, sunt convinsa.

Pastele de mai jos sunt de mancat in fiecare zi. Intr-atat sunt de bune. Barilla - tagliatelle cu spanac, ciuperci Champignon calite in unt cu putin usturoi si niste branza de burduf si sfantul piper proaspat macinat.

OK, fie, pastele de mai jos nu sunt de mancat in fiecare zi. Doar daca aveti acest metabolism incredibil: "Nu stiu cum fac, mananc orice si nu ma ingras". Am auzit si intalnit cu totii astfel de persoane. Eu sunt la polul opus: "Stiu ce fac, mananc mult si ma ingras pe masura". Cu bucurie declar insa ca in ultimele 3 saptamani am luat metroul de vreo 4 ori. Merg zilnic pe jos cel putin doua ore. Si asta se vede sau, dimpotriva, nu se mai vede pe cantar. :)

Si acum, supa supelor.

E o minune ca s-a intamplat, dar ce bine ca s-a petrecut. Si chiar e reteta proprie si-o s-o trec in minunatul retetar ca s-o prepar intr-o buna zi si nepotilor.

Calim un catel de usturoi in 2 linguri de unt. Adaugam zucchini si dovlecel taiat cuburi (un zucchini si un dovlecel) si calim legumele pana se inmoaie.

Adaugam apa (cam 1,5 litri) si dupa ce apa da in clocot punem si radacina de telina (apio) taiata in bucati de dimensiunea cuburilor de dovlecel. Daca vreti ca telina sa fie mai moale, adaugati-o odata cu legumele la inceput si caliti-le impreuna.

Fierbem taiteii chinezesti separat (2 minute) si ii strecuram adaugandu-i in supa fara apa in care a fiert. In felul asta pastram supa limpede. (E ceva ce eu nu am facut din viteza, dar mi-am dat seama pe urma).

E gata in mai putin de 25 de minute toata nebunia. Si e o nebunie, pe cuvant. Puneti si o lingurita de curry cand inca fierbe si putina sare de mare.

Am mancat trei castroane. Adica am mancat toata supa. Dupa ce o pregatiti, va astept sa-mi scrieti daca v-a placut. Desi stim deja ca gusturile se discuta, dar eu sper sa va placa.

Supă iute de praz şi cartofi

Supă iute de praz şi cartofi

Ingrediente:

- 2 linguri unt
- 1/2 ceapă galbenă
- 1 ceapă verde (doar partea albă)
- 1 praz gros (partea albă + 2,5 cm din partea verde)
- 1 căţel usturoi tocat mărunt
- 1 lingură curry
- 750 ml apă sau supă de legume
- 5 cartofi noi, medii, tăiaţi mărunt
- sare şi piper proaspăt măcinat

1. Topim untul, adăugam ceapa şi prazul, sotăm amestecând continuu 5 minute.

2. Adăugăm usturoiul şi pudra de curry şi sotăm încă 7-8 minute.

3. Adăugam supa de legume sau apa, cartofii tăiaţi mărunt şi o linguriţă de sare.

4. Fierbem totul circa 20 minute, lăsăm supa să se răcească puţin înainte de a o pune în blender şi într-un minut e gata.

Mancarevegana.ro sau catering pentru o viata sanatoasa

Pe ei îi ştiu de la o colegă de serviciu şi de-atunci recunosc că mi-a fost greu să-mi ademenesc colegii cu un prânz de la ei fiindcă cu greu poţi scoate carnea din meniul cuiva. Nu mai încerc însă de multă vreme să conving pe cineva că mâncarea vegetariană poate avea un gust extraordinar. Îmi amintesc doar de perioada în care mâncam foarte multă carne şi nici nu îmi dădeam seama în realitate de gustul autentic al legumelor.

Am comandat însă în repetate rânduri şi nu mare ne-a fost supriza să vedem că primim mereu un desert din partea casei. Şi o altă supriză a fost să constat că proprietarul afacerii răspunde la telefon, îţi spune pe nume, te sună înapoi să îşi ceară scuze că a ajuns curierul cu zece minute întârziere (deşi curierul venise la timp) şi-ţi urează o zi bună, atât ţie, cât şi colegilor.

Micile detalii chiar fac diferenta, chiar dacă cei de la Mâncare vegană primesc de fiecare dată un zece plus pentru cel mai bun vegan burrito pe care l-am mâncat vreodată, pentru nişte paste cu alge de care nu ai cum să te saturi, pentru taco cu guacamole pe care aş vrea, dacă ar fi posibil, să-l mănânc în fiecare zi. Salata lor cu ţelină şi nucă e ceva ce comand aproape de fiecare dată şi jur că dacă aş avea timp să o prepar zi de zi, nu m-aş mai dezlipi de ea. Dar au o reţetă de maioneză vegană care face diferenţa între o salată obişnuită şi salata lor.

Dar eu am învăţat însă, din experienţă, că numai dacă găteşti cu drag şi cu pasiune o să-ţi iasă aşa mâncare bună.

Aşa că vă recomand cu dragă inimă şi mare poftă acest restaurant şi vă aştept să-mi povestiţi ce-aţi comandat de la ei şi ce vă place cel mai mult!

Şi fiindcă miercuri e ziua mea, m-am pus pe făcut o selecţie de reţete fiindcă se anunţă două zile în care va trebui să gătesc. Până acum n-am reuşit decât să găsesc un sos despre care o să vă povestesc mai multe după ce stabilesc şi meniul.

Hollaback

Veste-poveste. Ramane intre noi, dar am decis sa ma reintorc la toate blogurile, la tot ce eram inainte sa aleg sa merg intr-o singura directie. Asa ca cea mai importanta concluzie de azi e asta: e bine sa fim noi cu tot ce ne face sa fim noi. Daca stim sa scriem sau ne place sau mintea noastra nu se poate opri din scris nici inainte de culcare si-i tot vajaie fragmente intregi pe la urechi, daca stim ca un blog culinar ne ajuta sa mancam mai sanatos, daca vrem sa ne facem o colectie uriasa de vinilluri pentru ca asa avem noi chef si pentru ca iubim muzica, sa le facem pe toate. Asta nu ne face nici snobi, nici pierduti, nici nehotarati. Ne face sa fim noi insine, mai noi ca niciodata. Pe voi ce va face sa fiti voi, cel putin pentru moment?

Tot ce va pot spune e ca m-am indopat cu ciocolata tot weekendul

 OK, fie, am fost si productiva, am scris articolul pentru marti, cel pe care il veti putea citi pe Metropotam si hai sa zicem ca am invatat lucruri noi despre branding.

Lucruri mici, Alice Munro si cafea