Ce mare filozofie!

Mă gândesc zilele acestea şi vă scriu abia acum (fiindcă filozofiei îi şade bine cu ora prânzului) la puterea pe care o au gândurile asupra noastră şi, deopotrivă, la virtuţile pe care le-am uitat. Jung spunea că n-ar trebui să tindem spre a fi "puri" fiindcă forţa cealaltă creşte deopotrivă, ca să balanseze lucrurile. Dacă în lume, să spunem, creşte forţa miscării ecologiste, o altă forţă distrugătoare îşi întăreşte trupele. Aş vrea să cred însă că nu e aşa şi că forţa care guvernează tot ceea ce există a găsit un sistem mai bun de a-şi menţine echilibrul, unul care să se şi reînnoiască în cele din urmă.

Îl citesc zilele acestea pe James Allen (1864-1912), unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori de literatură pe care azi o numim motivaţională. Este unul dintre pionierii acestui gen, chiar dacă la momentul respectiv şi, chiar şi acum, textele sale nu au făcut decât să amintească aceleaşi învăţături pe care atât de mulţi alţii le-au repetat de-a lungul timpului.

Diferenţa o face însă felul în care povesteşte toate lucrurile pe care n-ar fi trebuit să le uităm vreodată. "Este imposibil să atragi o realitate care nu îţi aparţine deja". Altfel spus, cei care au deja sunt cei care vor primi. Şi nu lucrurile materiale sunt cele pe care cineva trebuie să le aibă pentru a-şi depăşi actuala condiţie, ci sentimentul sincer că are tot ce-i trebuie, recunoştinţa pentru că e sănătos, pentru că are un loc de muncă, o casă... continuaţi voi.

Sunt lucruri pe care le-am uitat de nenumărate ori şi pe care nu le-am mai apreciat, odată ce le-am obţinut. Iar realitatea a ajuns să semene, în scurt timp, cu emoţiile şi cu gândurile de zi cu zi. Evident, există scriitori, filozofi şi psihologi care dezbat diferenţele dintre sinele real şi sinele fals, conştiinţă şi minte, cele două nefiind niciodată acelaşi lucru.

Conştiinţa este cea care are capacitatea de a se da un pas înapoi şi de a urmări şirul gândurilor. Iar omul poate deveni sclavul minţii sale atunci când nu-şi mai aude conştiinţa, ci doar gândurile. Aşa cum Pinocchio nu l-a ascultat pe greieraşul Jimmy, conştiinţa sa.

Şi-am mai observat că pe măsură ce analizăm o problemă şi nu ne concentrăm asupra unei soluţii, întrebându-ne doar de ce ni se întâmplă nouă, cu atât mai mult ne afundăm într-o stare de negativitate. Astfel de emoţii, obiceiuri şi tipare cognitive se rescriu în timp şi e nevoie de multă disciplină si autocontrol.

La final de zi, cred că e bine să rămânem cu sentimentul că ziua n-a trecut degeaba şi, dacă a trecut degeaba, ce-am fi putut să facem altfel? Pentru noi sau pentru altcineva?

Ştiu că avem cu toţii defecte, Că pe unele nu le vedem decât în timp sau în anumite împrejurări, dar tocmai acelea sunt momentele potrivite pentru a le îndrepta. Încerc să mă desprind şi de sentimentul că această înclinaţie spre introspecţie îmi aduce uneori, în aparenţă, mai mult "rău" decât bine. Dar la fel de periculos mi se pare să umbli prin lume crezând că n-ai niciun defect.

Adevărul e că obosim, ca oameni, de multe ori, şi n-ar trebui. Zilele trecute am citit un articol pe tema asta şi mulţi dintre cei care obosesc sunt cei care obţin totul de foarte tineri, fiindcă totul ne îndeamnă astăzi la un succes uriaş şi cât mai rapid. Iar bătrâneţea timpurie, cum scria in articol, îşi face simţită prezenţa. Gonim viaţa, în loc s-o trăim şi s-o savurăm. Uităm că nu e o cursă, ci o experienţă şi că n-ar trebui să ne propunem să fim fericiţi abia când acel ceva mult dorit se va împlini, ci începând din acest moment când avem deja totul. Suntem în viaţă.

Şi ştiu că mai jos urmează să trântesc pozele cu prânzul de ieri şi-un mic dejun după ce-am bătut câmpii scriind despre schimbare.

Dar doar ce-am zis că toţi avem defecte, nu-i aşa? Să-mi fie cu iertare! :)

Cu drag şi recunoştinţă,

Mic dejun de Bucureşti