Jurnal de Bucureşti: O să scriu chiar dacă nu ştiu să-ţi răspund

Citeam acum postarea cuiva care spunea că se apropie de 30 de ani şi că nu a construit nimic. Că s-au risipit planuri şi idei. Şi m-am gândit pe urmă la cât m-a frământat pe mine ideea asta, la cât am alergat în stânga şi-n dreapta, la cât am încercat fără să-mi acord pauze până când, epuizată şi în continuare nemulţumită, mi-am zis că aşa nu se mai poate. Dar ce e mai grav e că în tot acest timp nu vedeam ceea ce reuşeam să construiesc.

Acum ştiu. Da, e bine să ai o direcţie, dar e bine şi dacă ai mai multe. Totul ţine de organizare, capitol la care încă mai am de lucrat. Nu ştiu să dau un răspuns clar şi sunt puţini oameni pe care-i ştiu să fi găsit un răspuns cert şi unic după multe căutări.

Cred că ne construim treptat, de-a lungul vieţii, şi că nu ne oprim niciodată din învăţat. Cred că e în ordine să te simţi copil până la adânci bătrâneţi şi, în acelaşi timp, să "ţii" o casă, să ai un job, să plăteşti rate şi să-ţi doreşti, la rândul tău, să-ţi întemeiezi o familie şi să ai un copil în vreme ce de Paşte îţi doreşti o pungă mare cu dinozauri.

Cred că e bine să simţi că-n lumea asta cumva ai refuzat să creşti şi că ai rămas prins de copilărie atât de tare încât ţi-ai tatuat pe braţul stâng cele mai dragi amintiri. Cred că e în ordine să nu uiţi acea esenţă de atunci pe care alţii o pierd. Cu frici, fără frici, exact aşa cum eşti. Şi să iubeşti şi să zâmbeşti sincer, aşa cum fac copiii.

Am mai învăţat că ştiu să ascult, dar că habar n-am să mă fac auzită. Sau, cine ştie, aud doar cei care vor să audă şi care, totodată, ştiu să te şi vadă. Cert e că mi se pare că întotdeauna trebuie să fim conştienţi de schimbare şi că trebuie să o acceptăm.

Mi-a luat ani să descopăr că a greşi chiar e omeneşte şi că o să facem greşeli până la sfârşitul vieţii. Şi mi-a luat tot ani de zile să-mi dau seama că ceea ce cred azi s-ar putea să fie cu totul diferit de ceea ce o să cred peste doar câteva luni de zile. Şi oamenii sunt ca anotimpurile. În afară de trunchiul unui copac, multe se schimbă.

Nu ne mai construim din poveşti atunci când începem să ne construim din gânduri. Îmi propun să mă construiesc prin experienţe şi să cresc trăind, fără ca altă persoană să ocupe un rol mai important în mintea mea în afară de mine. Şi, fără ca vreodată, să mă mai simt vinovată fiindcă m-am pus pe primul loc.

Ce aduce primăvara? Sunt mulţumită? Sunteţi mulţumiţi? Eu încerc să fiu responsabilă faţă de ceea ce fac şi să cred în ceea ce-am scris pe hârtie. Să cred, în continuare, că se va materializa. Că depinde de mine, dar şi de alţii. Că depinde de multe, dar că întotdeauna, absolut întotdeauna, voi continua să încerc, oricare va fi experienţa, oricare va fi visul, oricare va fi direcţia.


M-am îndepărtat de subiect. Cred că e important să alegi ce e esenţial la un moment dat pentru tine. Să nu-ţi mulezi sistemul de valori după cel al altor persoane. Să nu crezi că ceea ce eşti sau faci nu e important pentru tine. Şi, în general, să mergi cu ochii cât mai deschişi prin viaţă. Şi, mai în glumă, mai în serios, să nu-ţi fie frică să mergi singur la film. :)

Şi acum un later edit, după ce tocmai am ajuns acasă. Mi-am amintit că se întâmplă uneori să ne dăm seama că doar noi putem face unele schimbări şi că oricât ne e uneori de greu, nu ne rămâne decât încrederea că, mergând zi de zi în aceeaşi direcţie şi având răbdare, vom vedea şi rezultatele pe care ni le dorim. Iar totul, totul trebuie făcut fără încrâncenare.

Sacrifices made with a long face are not worth it.