Sunt zile în care nici eu nu vreau să fac nimic. Las micile întrebări să devină mari. Las grijile pe care n-ar trebui să mi le fac să crească. Le dau din puterea mea pe care aș putea s-o folosesc pentru a crea. Le hrănesc cu fricile mele pe care am învățat să le plivesc ca pe niște buruieni. Am făcut pace cu mine, de mult timp, și-acum îi văd roadele.
Să ne întrebăm ce vrem să descoperim și să trecem la treabă.
Fiindcă în situații cu tipar vechi, reacționez diferit. Tratez diferit problema. Pun altfel de întrebări. Eu vorbesc cu mine altfel. Și asta e ceva ce cred că trebui să învățăm: să avem curajul să fim. Cu bune, cu rele, cu ceea ce credem că ne face să fim totuși o variantă mai bună decât am fost ieri. Dar să avem curajul de a fi. Să ne întrebăm ce vrem și să fim sinceri. Să ne întrebăm ce vrem să descoperim și să trecem la treabă. Să aflăm ce vrem să învățăm și să deschidem prima pagină.
Sunt zile în care muncesc pe zece planuri. Și nu pot să nu mă întreb dacă nu lucrez prea mult în prea multe direcții. Dar asta m-ar face un om mai puțin complet. Merg pe principiul inimii care nu poate lăsa aceste proiecte. Multe dintre ele au crescut singure, s-au ținut de mine, de parcă au strigat să nu le abandonez, să nu renunț la ele. Și trebuie să am încredere că vor duce undeva. Și, chiar de nu vor duce, mă vor conduce pe mine spre un alt eu, o variantă a mea pe care poate nu o văd azi, nu o văd mâine, dar pe care o voi descoperi peste ani. E unul dintre răspunsurile întrebărilor care au legătură cu creativitatea și de ce facem ceea ce facem. Uneori nu e nevoie de un răspuns dat în prezent. Trebuie, cel mai adesea, să fie și despre bucuria de a crea. Fiindcă vom crește fără să vedem, dar vom crește. Ca lecțiile de pian luate zece ani și primul concert la o vârstă la care nu credeam că se mai poate. Dar se poate. Întotdeauna. Nu abandonați.
Vom crește fără să vedem, dar vom crește.
Ascult diferit. Văd cum ceea ce acum un an și un pic era dificil se țese azi mult mai ușor. Și văd cât am muncit pentru asta. Privesc în urmă și zâmbesc. Nu vedeam, la început, momentul de azi. Niciodată nu cred că vedem viitorul cu ochelarii potriviți. Nu ne imaginăm cum ceea ce facem azi ne-ar putea ajuta concret în viitor. Și, dintre acestea, pe ultimele locuri rămân chiar cele care ne-ar face cei mai fericiți pe termen lung. Le lăsăm deoparte și punem accent pe pragmatic. Pe muncă, pe rezultate concrete, pe cifre. Dar există un echilibru între cele două și cred că fără mulțumirea interioară nu există succes real. Cred că se naște o inteligență a creativității, a traiului în armonie cu noi înșine pe care trebuie s-o exersăm pentru tot restul vieții. Având răbdarea de a crește.
Fără mulțumirea interioară nu există succes real.
Zâmbesc noului și-l îmbrățișez fără teamă. Sunt recunoscătoare pentru munca pe care o pot face. Pentru oportunitățile în atât de multe domenii. Pentru încrederea și răbdarea pe care alții oameni mi-o acordă. Pentru încrederea și răbdarea pe care mi-o acord. Pentru toate ideile pe care abia aștept să le pun în aplicare și pentru cele la care lucrez deja și care mă disciplinează zi de zi. Pentru că există un birou de la care pot scrie. Pentru că există oameni care mă citesc și care, de multe ori, zâmbesc și-mi lasă un semn. Sau îmi spun că au citit și-au zâmbit. Pentru că și Mic Dejun a avut parte de un nou început, la fel ca transformarea mea și anul acesta magic. Vă aștept cu drag comentariile și, mai jos, câteva întrebări despre creativitate pe care sper să le găsiți folositoare.
- Ce îmi plăcea să fac cel mai mult atunci când eram copil?
- În ce momente sunt acum, ca adult, bucuros, mulțumit sau plin de entuziasm?
- Ce activități mă fac să uit de grijile zilnice?
- Ce aș putea să fac pornind de la aceste activități?
- Ce oameni mă inspiră cel mai mult?
- Ce trebuie schimbat azi în viața mea și nu mâine?
- Ce vreau să fac în plus față de ceea ce fac acum?
- Ce proiect/idee descoperit/ă recent mi-a atras atenția?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu