Toate lucrurile de care nu avem nevoie și de ce trebuie să scăpăm urgent de ele

Am în bibliotecă Arta simplităţii de Dominique Loreau. Nu am terminat-o nici acum. M-am oprit din lectură atunci când intrase în prea multe detalii (după mine), despre calitatea genţilor.

Dar probabil că merită citită până la final. Şi probabil că nu e la fel de bună ca manualul de simplitate scris Marie Kondo, carte care a creat o adevărată isterie în lumea vedetelor și pe care n-am citit-o încă. Mi-am dat voie să descopăr singură cum e mai bine să mă organizez, când și la ce lucruri să renunț. Am descoperit însă destul de rapid că e minunată senzația de renunțare la lucrurile materiale în favoarea experiențelor sau pentru a crea spațiu și pentru a crește mai ușor, pentru a te desprinde de obiceiuri vechi, pentru a face loc noului.

Se întâmplă adesea să gonim după prietenii, după oameni  noi, după lucruri noi, doar pentru că ne temem să încercăm să umplem singuri niște goluri. N-am putut să renunţ la unii oameni care nu aduceau nimic bun în viaţa mea şi nici la obiecte care nu făceau decât să aglomereze nu doar spaţiul fizic, ci şi pe cel mental, abia acum vreo doi ani când am ales să mă concentrez, mai mult ca niciodată, asupra mea, asupra a ceea ce vreau să fac şi asupra unei libertăţi care însemna să nu mai ţin cont la fel de mult de opiniile altora sau convingerile lor faţă de cine sunt, ce ar trebui să fac şi, cum se mai spune, pe ce parte a capului ar trebui să-mi port pălăria.

Ca un semn, zilele acestea am tot zărit, din goana tastaturii și cu coada ochiului, articole care m-au inspirat și mai mult să termin acest articol despre o mai bună organizare (sunt învățăcel la categoria asta, încă).

Dar pot spune deja la ce am constatat că ajută o mai bună organizare și structurare a spațiului:

- ne concentrăm mai ușor asupra lucrurilor/oamenilor/experiențelor/planurilor din viața noastră
- suntem mai odihniți, fizic și psihic
- simțim că avem mai mult control asupra vieții noastre, iar asta ne ajută să luăm decizii mai bune
- avem mai multă energie pentru a începe tot timpul noi proiecte fără să ne mai simțim aglomerați
- fiecare obiect la care renunțăm și după care nu ne pare rău lasă loc noului

E foarte interesant de observat cum, deși faceți loc fizic, vă creați un spațiu mental pentru experiențe și obiceiuri noi.

Sursa

Iată, aşadar, o listă a obiectelor care se adună în multe case (inclusiv în a mea) şi care nu ne folosesc la nimic:

- cești cu multe modele, forme și dimensiuni (evitați, pe cât posibil, să colecționați obiecte, chiar dacă sunt frumoase, drăguțe sau cu un design minunat) - valabil pentru orice alt obiect de veselă (amintesc de aceste lucruri fiindcă am colecționat multe în ultimii ani)

- donați/vindeți cărțile pe care le-ați citit și pe care știți că nu le veți mai citi (nu vă temeți, cărțile de suflet sau cele utile se recunosc ușor)

- bilețelele, hârtiile, contractele vechi, manualele de instrucțiuni de la aparatură deja inexistentă

- reviste pe care nu le-ați mai deschis de ani de zile

- obiecte primite în dar care nu vă sunt pe plac, dar pe care nu ați dorit să le dați mai departe (donați-le)

- fețe de pernă, prosoape în zece culori, cearceafuri în șapte nuanțe (scăpați de ce e tocit, rupt, pătat). Cu cât aveți mai puține din această categorie, cu atât mai puțin vă veți organiza mai bine și când va trebui să spălați lenjeriile de pat. Dacă am zece fețe de pernă, o să fiu tentată să iau mereu câte una curată din dulap în timp ce muntele crește în afara coșului de rufe (acest capitol e pe lista de sortare urgentă)

- obiecte de papetărie

- încălțăminte și haine de care nu ne-am atins de zece ani

Poate par lucruri mici, lucruri lipsite de importanță pentru viețile noastre. Însă ne țin ocupați în mod nefolositor nouă. Ne umplu timpul cu treburi care nu ne lasă să ne bucurăm de aspecte mult mai importante ale vieții.

Da, necesită timp, necesită efort, dar răsplata e pe măsură. Ne va ajuta să pășim într-o nouă etapă a vieții noastre, ne va ajuta să fim mai liberi, mai puțin constrânși de posesiunile materiale. Cred mult în transformările personale și benefice de care suntem capabili. Și cred că merităm din plin să ni le dăruim. Dar, pentru asta, trebuie să le facem mai întâi loc, reducând considerabil numărul de obiecte care nu ne sunt de folos și care ar putea aduce multă bucurie sau ar fi în mod real de folos altor oameni.

Dacă mai aveți idei, propuneri, experiențe într-ale sortării, le aștept cu drag și interes în căsuța de comentarii.

Ziua în care a fugit creativitatea. 80 de idei care te ajută să fii creativ

De dimineaţă am ţâşnit din pat. Am sărit, ştiţi voi, ca atunci când vă amintiţi că mai aveţi o bucăţică de ciocolată uitată de aseară. Dar eu mai aveam un articol despre creativitate pe care nu-l terminasem şi care, între timp, se completase în mintea mea cu idei noi şi o nouă atitudine.

Fiindcă în ultimele două săptămâni am tras de mine să fac lucruri și... le-am făcut. Am scris, am rescris, am îmbunătățit unele planuri, le-am lăsat deoparte pe altele. Am făcut un fel de reorganizare la început de toamnă, ca un şcolar care se uită prin rechizite în timp ce oftează: "Asta-mi mai trebuie, asta nu-mi mai trebuie..."

Lângă mine tronează însă, pe birou, un mic munte de post-it-uri. Vin ideile noi s-au ţinut lanţ, s-au luat unele după altele şi, din deal, au ajuns munte. Dar a existat şi o zi în care a fugit creativitatea.  Şi n-a fost singura.

Ni se întâmplă uneori să simţim că puterile noastre creatoare sunt anihilate. Iar asta poate avea diferite forme. Plictiseală, mâhnire, deznădejde. Griji care se ivesc, probleme de rezolvat şi care nu erau în plan. Un milion de alte motive care ne pot îndepărta de starea noastră naturală, cea de creativitate şi de curiozitate.

Pentru mine, oboseala fusese catalizatorul. Prea puţine ore de somn şi un fel de militărie a muncii pe care, nu zic nu, am făcut-o cu drag. Însă sentimentul a fost acela de anihilare, de neputinţă. Şi, ca un răspund, am găsit mesajul care mi-a dezvăluit o diferenţă pe care nici nu ştiam cât e de esenţial să o fac:

Am făcut o greşeală pe care o aminteşte şi Sophia Amoruso, autoarea cărţii #Girlboss: E semn de maturitate să nu faci din absolut orice o prioritate. Evident, ajungi la concluzia asta nu obligatoriu după ce ai prioritizat ABSOLUT ORICE ai trecut pe listă, ci atunci când, în timp ce îţi bei cafeaua, asculţi un interviu cu Sophia şi te trăzneşte concluzia fix în moalele capului.


Ce putem face, aşadar, când nu ne simţim creativi? Şi ce şanse avem să ne scoatem din cap ideea că nu suntem suficient de creativi, sau, mai rău, deloc?

Toţi oamenii sunt creativi. Unii, mai mult, alţii, mai puţin, dar numai şi numai pentru că nu şi-au antrenat suficient de mult această stare a creativităţii. E ceva ce, cred eu, se toceşte mult în anii de şcoală. Din fericire, există şi soluţii. :)

Ne exersăm creativitatea ca pe un obicei bun. Ştiţi supa aia fierbinte care vă aşteaptă după o zi îndelungată de iarnă? Aşa trebuie văzută şi creativitatea. Ca pe ceva care ne încălzeşte sufletele şi care ne aduce o împlinire fantastică. Cum o exersăm? Aici lista e lungă, dar nu vă temeţi. Avem spaţiu pe Internet:

- (re)descoperim ce ne place să facem. Nu contează că ultima oară când am făcut asta aveam patru ani. Cu atât mai bine. Poate să fie şi un joc de Lego. Cumpăraţi-l. Adulţii din jur vor spune că "aţi dat în mintea copiilor". Foarte bine. Exact asta încercăm să facem. Să ne trezim la viaţă plăcerea jocului, bucuria şi curiozitatea de a fi copil. Fiindcă în starea aceea se află şi cea mai mare doză de creativitate.

- ne odihnim mintea. Când ideile se încăpăţânează să nu apară, nu încercăm şi mai tare. Dacă înotăm împotriva curentului de apă, obosim şi, în cele din urmă, ne înecăm. Să avem încredere. Ideile vor veni. Să luăm o pauză. Să facem cu totul şi cu totul altceva. Să ieşim la o plimbare, să vedem un film, să citim o carte. Să stăm de vorbă cu un prieten bun. Să medităm. Să pregătim ceva bun de mâncare. Să ne lăsăm mintea să se relaxeze fiind prezenţi în alte direcţii. Şi, atunci, ideile vor veni.

- ne păstrăm vie curiozitatea. E important sfatul ăsta. E atât de important că mi-aş dori să-l văd scris deasupra tuturor tablelor din toate sălile de clasă din lumea asta, mai ales în ţările cu sistem educaţional similar celui din ţara noastră. Fiindcă-n toţi anii de şcoală ne pierdem curiozitatea până în punctul în care nu vrem să mai descoperim nimic pe cont propriu. Nici măcar lumea. De-asta de multe ori unii dintre cei mai de succes şi creativi oameni sunt cei care au înţeles de mici cum funcţionează, de fapt, viaţa. Au învăţat lecţii şi au descifrat mecanisme pe care nu ni le predă nimeni în şcoală.

Cum hrănim curiozitatea? Explorăm, citim, învăţăm lucruri noi, observăm ce ne stimulează şi urmărim acel fir. Ne ţinem după aroma curiozităţii exact ca-n mai toate reclamele la cafea din lume (iată un exemplu nu tocmai bun de creativitate).

Şi pentru că alţii se organizează mai bine decât mine (am în lucru capitolul Organizare), vă prezint şi:

 29 de tehnici pentru a vă păstra creativitatea (în parametri cât de cât normali);

30 ponturi pentru a vă reîmprospăta creativitatea

21 metode de a fi creativ, de la Huffington Post citire.

Şi încă un lucru pe care îl spune Elizabeth Gilbert în cartea sa, Lecţii de magie:

"Şi chiar dacă creativitatea diferă de la persoană la persoană, un lucru rămâne sigur: o viaţă creativă e o viaţă mai amplă, cu un orizont mai larg, o viaţă mai fericită şi de o mie de ori mai interesantă.  Să trăieşti în felul acesta - dând la iveală necontenit şi cu încăpăţânare nestematele ascunse în tine - este o artă în sine."

Pate de mazăre sau rețeta Mic dejun pentru ceva simplu, gustos și un munte de usturoi

Nu v-am povestit, dar m-am pricopsit de niște luni bune cu o alergie. Rinită alergică, mi-a zis medicul, iar eu continui să strănut și după încheierea tratamentului. Așa că acum mă "tratez" cu extract de coacăz negru și aștept minuni. Dar o să-mi bazez lupta împotriva alergiei și pe niște ceai de ghimbir, lămâie și turmeric. Până atunci, doar încerc să mă organizez mai bine și să-mi prepar poțiunea asta magică un pic mai des. Fiindcă usturoiul, fiindcă despre el voiam să vă vorbesc, nu poate fi pus chiar în orice. Dar cu siguranță poate și trebuie pus în pateul de mazăre.

Sursa

Era de foarte mult timp pe lista de rețete de preparat rapid acasă. Și asta de prin primăvară când l-am descoperit într-un bar din Brașov unde doi oameni au dat gata și o korma vegetariană delicioasă. Așa că zilele trecute, înainte de weekend când am pregătit paella vegetariană și ciorbă (de poftă, de frig și de duminică), am testat și pate de mazăre făcut în casă.

Avem nevoie de:

- 450 g mazăre (congelată)
- 2 linguri ulei măsline
- 2-3 căței mari de usturoi (în funcție de gust, curaj sau alergii)
- câțiva stropi de zeamă de lămâie
- sare și piper (proaspăt măcinat), după gust

Metodă de preparare:

Fierbem mazărea până poate devine moale și poate fi pasată ușor. Folosiți ce doriți: blender, robot de bucătărie, pisălog și mojar. Adăugați usturoiul tocat foarte mărunt sau zdrobit și continuați să amestecați. Adăugați și uleiul de măsline. La final, stoarceți o treime de lămâie, adăugând și sarea și piperul.

Desigur, vă recomand servirea următoare:
- toast, un strat generos de pate, 2-3 feliuțe de roșii uscate.

E doar o variantă de hummus muuult mai rapid și bogat în calciu și fier.

Sănătate!

Creative Mornings: Curajul de a fi, încrederea de a crea, răbdarea de a crește

Dimineața, în ultima intersecție pe care o am de traversat înainte de birou, îmi place să privesc mașinile. Mai exact, chipurile șoferilor fiindcă numărul mașinilor în creștere nu e neapărat motiv de bucurie. Mă uit și văd oameni cât se poate de diferiți, cu expresii la fel de variate. Nimic nu trădează aceleași emoții. Unii par îngrijorați, alții doar stresați de trafic. Pe puține fețe poți citi bucuria. Nici atunci când vorbesc la telefon nu zâmbesc. Suntem preocupați, constant preocupați.

Sunt zile în care nici eu nu vreau să fac nimic. Las micile întrebări să devină mari. Las grijile pe care n-ar trebui să mi le fac să crească. Le dau din puterea mea pe care aș putea s-o folosesc pentru a crea. Le hrănesc cu fricile mele pe care am învățat să le plivesc ca pe niște buruieni. Am făcut pace cu mine, de mult timp, și-acum îi văd roadele.


     Să ne întrebăm ce vrem să descoperim și să trecem la treabă.

Fiindcă în situații cu tipar vechi, reacționez diferit. Tratez diferit problema. Pun altfel de întrebări. Eu vorbesc cu mine altfel. Și asta e ceva ce cred că trebui să învățăm: să avem curajul să fim. Cu bune, cu rele, cu ceea ce credem că ne face să fim totuși o variantă mai bună decât am fost ieri. Dar să avem curajul de a fi. Să ne întrebăm ce vrem și să fim sinceri. Să ne întrebăm ce vrem să descoperim și să trecem la treabă. Să aflăm ce vrem să învățăm și să deschidem prima pagină.

Sunt zile în care muncesc pe zece planuri. Și nu pot să nu mă întreb dacă nu lucrez prea mult în prea multe direcții. Dar asta m-ar face un om mai puțin complet. Merg pe principiul inimii care nu poate lăsa aceste proiecte. Multe dintre ele au crescut singure, s-au ținut de mine, de parcă au strigat să nu le abandonez, să nu renunț la ele. Și trebuie să am încredere că vor duce undeva. Și, chiar de nu vor duce, mă vor conduce pe mine spre un alt eu, o variantă a mea pe care poate nu o văd azi, nu o văd mâine, dar pe care o voi descoperi peste ani. E unul dintre răspunsurile întrebărilor care au legătură cu creativitatea și de ce facem ceea ce facem. Uneori nu e nevoie de un răspuns dat în prezent. Trebuie, cel mai adesea, să fie și despre bucuria de a crea. Fiindcă vom crește fără să vedem, dar vom crește. Ca lecțiile de pian luate zece ani și primul concert la o vârstă la care nu credeam că se mai poate. Dar se poate. Întotdeauna. Nu abandonați.

                               Vom crește fără să vedem, dar vom crește.

Ascult diferit. Văd cum ceea ce acum un an și un pic era dificil se țese azi mult mai ușor. Și văd cât am muncit pentru asta. Privesc în urmă și zâmbesc. Nu vedeam, la început, momentul de azi. Niciodată nu cred că vedem viitorul cu ochelarii potriviți. Nu ne imaginăm cum ceea ce facem azi ne-ar putea ajuta concret în viitor. Și, dintre acestea, pe ultimele locuri rămân chiar cele care ne-ar face cei mai fericiți pe termen lung. Le lăsăm deoparte și punem accent pe pragmatic. Pe muncă, pe rezultate concrete, pe cifre. Dar există un echilibru între cele două și cred că fără mulțumirea interioară nu există succes real. Cred că se naște o inteligență a creativității, a traiului în armonie cu noi înșine pe care trebuie s-o exersăm pentru tot restul vieții. Având răbdarea de a crește.


                      Fără mulțumirea interioară nu există succes real.

Zâmbesc noului și-l îmbrățișez fără teamă. Sunt recunoscătoare pentru munca pe care o pot face. Pentru oportunitățile în atât de multe domenii. Pentru încrederea și răbdarea pe care alții oameni mi-o acordă. Pentru încrederea și răbdarea pe care mi-o acord. Pentru toate ideile pe care abia aștept să le pun în aplicare și pentru cele la care lucrez deja și care mă disciplinează zi de zi. Pentru că există un birou de la care pot scrie. Pentru că există oameni care mă citesc și care, de multe ori, zâmbesc și-mi lasă un semn. Sau îmi spun că au citit și-au zâmbit. Pentru că și Mic Dejun a avut parte de un nou început, la fel ca transformarea mea și anul acesta magic. Vă aștept cu drag comentariile și, mai jos, câteva întrebări despre creativitate pe care sper să le găsiți folositoare.

• Ce îmi plăcea să fac cel mai mult atunci când eram copil?
• În ce momente sunt acum, ca adult, bucuros, mulțumit sau plin de entuziasm?
• Ce activități mă fac să uit de grijile zilnice?
• Ce aș putea să fac pornind de la aceste activități?
• Ce oameni mă inspiră cel mai mult?
• Ce trebuie schimbat azi în viața mea și nu mâine?
• Ce vreau să fac în plus față de ceea ce fac acum?
• Ce proiect/idee descoperit/ă recent mi-a atras atenția?
  

Oferiți-vă acest exercițiu de a răspunde în scris. S-ar putea să descoperiți lucruri frumoase despre voi. De fapt, sunt convinsă că așa va fi. Nu o să dureze mai mult de 5 minute. Și, după ce faceți asta, vă puteți organza și trasa o nouă direcție în viață inclusiv printr-un vision board.

Uneori durează mult până ne descoperim pasiunile, dar merită

Când eram mică eram convinsă că voi picta toată viața mea. Pe la 12 ani îmi intrase în cap că vreau să mă fac regizor-scenarist (și m-a ținut până la intrarea în facultate - cimitir al multor vise). La master mi-am redescoperit pasiunea pentru citit. Am testat, exersat și încercat multe lucruri. Mi-am demonstrat mereu că pot, că există multe lucruri la care mă pricep și pe care le pot face. Un singur lucru făcusem cu pasiune și în mod constant în cei 25 (acum 29) de ani: scrisesem. Abia în momentul în care mi-am găsit și recunoscut, totodată, vocația, pasiunea, "s-au aliniat" și planetele, așa că am publicat mai întâi poezie, iar apoi și proză. E doar începutul, dar e un început care mă fascinează, care continuă să fie însoțit de temeri (însă am ajuns la înțelepciunea, zic eu, la care văd asta ca pe ceva sănătos fiindcă îmi permite să fiu obiectivă), dar și de o mulțumire foarte mare.

Ca orice vine în viața noastră atunci când suntem pregătiți, așa s-a întâmplat și cu acest lucru. Însă nu regret nicio căutare, nicio experiență care a avut de-a face cu explorarea creativității. Acum investesc în mine prin scris și știu că e timpul potrivit pentru mine, că toate s-au întâmplat cu un rost. Şi pentru că era firesc să am şi cititul ca pasiune, scriu săptămânal despre cărţi AICI.

Sursa.

Deși apa e limpede  și nu se zărește niciun crocodil, ne încăpățânăm să ni-l imaginăm.

Nu pot să nu observ însă o diferență foarte mare între mentalitatea noastră și a altor oameni din alte țări. Noi creștem mult prea direcționați și cu presiunea financiară, în multe cazuri, deasupra capului. Nu suntem învățați că și pasiunile pot aduce bani și cariere, dimpotrivă. Nu suntem învățați nici măcar să încercăm. Așa se face că ni se face teamă să testăm ape noi cu piciorul: dacă țâșnește crocodilul și ne înghite? Deși apa e limpede  și nu se zărește niciun crocodil, ne încăpățânăm să ni-l imaginăm.

De câte ori ne trece prin cap o idee nouă, apar și fricile. "De ce să fac tocmai eu asta?". "N-o să aibă succes". "Nu sunt bun la asta și nu știu ce-o să-mi aducă bun". Și, totuși, inima noastră ne spune: "Fă-o, o să te facă fericit!", în vreme ce creierul filtrează totul prin temeri și le transformă în avertismente care de care mai teribile.

În acele momente, creierul nostru nu face diferența între frica pe care o avem când mergem pe o stradă întunecată și rău famată și gândul că am putea începe un proiect nou într-un domeniu necunoscut sau de a propune cuiva o idee nouă, sperând să fie aprobată, dar având mari emoții (a se citi "frică").

O să dau mai jos un exemplu frumos de tot al unui ilustrator care pare sincer să se distreze făcându-și munca. Și sunt sigură că și-a urmat inima: Rose Hill Designs. Și sunt la fel de sigură că munca sa nu e doar rezultatul pe care îl vedem. Sunt mulți ani în spate și multe schițe înainte de desenul prezentat marelui public. Și sunt e-mail-uri și aspecte financiare și legale. Și timp. Și refuzuri. Și un joc de ping-pong cu Universul, cum îl numește Elizabeth Gilbert în cartea sa, Lecții de magie, pe care o recomand cu drag și pe care știu sigur că o voi reciti.

Nu știu de ce ne e atât de multă frică să încercăm. Motivele sunt diferite în cazul fiecăruia dintre noi, însă teama de necunoscut cred că ne bântuie pe toți. Cert e că dacă ne-am asculta inima mai mult, dacă ne-am întreba mai des ce ne face fericiți, dacă am testa lucrurile care ne fac inițial să tresărim, dacă am avea mai mult curaj, am descoperi lucruri noi și frumoase pe care nu le știam.

Să scoatem agenda din sertar și să ne notăm visele. 

Acum eliminați-l pe "dacă" din cele de mai sus și treceți la treabă. E 1 septembrie și vreau să cred că prima zi de toamnă are ceva magic și frumos în ea. Să fie aceasta o treaptă și mai frumoasă în viețile noastre. Să ne gândim și mai mult la ceilalți, la binele lor, dar și la noi, la ce ne dorim, la ce ne aduce împlinire.

Să scoatem agenda din sertar și să ne notăm visele. Să ne colorăm planurile cu markere în toate nuanțele. Să ne zâmbim în oglindă și, încrezători, să explorăm necunoscutul, fără teama de aligatori.

Sursa.

Sursa.

Primul desenat postat de Heather Stillufsen în 2011 pe pagina sa de Facebook

Sursa.

Tocăniţă de Pleurotus, îngheţată vegană de mango şi Deliciously Ella, adică o Ella care-ţi face poftă de gătit

Am savurat mai devreme, după încheierea programului de vin muncă, un pahar de vin cu cea mai bună prietenă. Trecuseră deja vreo două săptămâni de când  nu ne mai văzuserăm. Ea venise cu cartea în care apăruse recent şi-un text de-al meu (vezi, am uitat să-ţi dau "autograf"), eu cu noi descoperiri despre lucruri care funcţionează sau nu într-ale creativităţii şi-ntr-ale scrisului, ea cu idei la fel de noi şi frumoase despre muncă, traduceri şi vise la fel de minunate. Dar nu despre reîntâlnirea noastră vreau să vă povestesc, desigur, fiindcă nu ne ştiţi, în fapt, pe niciuna. N-aş îndrăzni, aşadar, să vă plictisesc atât de teribil.

Aşa că o să vorbim despre motivul pentru care ne-am adunat cu toţii aici: mân-ca-reeee! Pe Deliciously Ella am avut plăcerea să o ascult vorbind într-o conferinţă organizată de Oxford Union. I-am frunzărit reţetele şi unele dintre vlogurile încărcate pe canalul ei de YouTube şi, recunosc, m-a cucerit plăcerea ei de a găti. A reactivat în mine conştiinciozitatea şi, totodată, plăcerea de a găti după reţetă.

Deliciously Ella © sursa

Numai că, atenţie, dacă vă luaţi după reţetele mai vechi (de un an) ale Ellei, s-ar putea să vă treziţi că aţi gătit pentru o ţară întreagă sau, fie, pentru cartierul vostru şi cel vecin. Cantităţile pe care le recomandă ea în cele mai multe reţete sunt URIAŞE. SERIOS. URIAŞE.


Aşa se face că pentru reţeta de tocăniţă de pleurotus (originalul aici) am decis să reduc semnificativ cantităţile. Am înjumătăţit cantitatea de morcovi (asta pentru că am fost iepure într-o viaţă anterioară şi nu m-a lăsat inima să renunţ la ei - obiceiurile vechi mor greu) şi am păstrat cam o treime din celelalte cantităţi.

Aşadar, pentru TOCĂNIŢA DE PLEUROTUS avem  nevoie de următoarele ingrediente:

- 4 morcovi
- 6 cartofi (nu erau, i-am adăugat şi am renunţat la năut fiindcă mâncasem recent şi nu-mi era dor, nici poftă)
- 700 g ciuperci pleurotus
- 700 ml suc roşii/roşii pasate
- 300 ml roşii cherry cu busuioc (am luat un borcan de la Mega)
- 300 ml apă (potriviţi şi în funcţie de cât de mult scade în timp ce fierbe sau cât de "scăzută" vă place tocăniţa)
- o mână de mărar (n-am pus, dar sigur ar fi bun de pus data viitoare când voi pregăti iar reţeta)
- 2 linguriţe de turmeric
- 2 linguriţe de chimion măcinat
- 1 linguriţă şi jumătate de chilli măcinat
- 3 căţei de usturoi (aş recomanda mai puţin chilli)
- sare, piper, după gust


Usturoiul zdrobit se căleşte în 4 linguri de ulei alături de celelalte condimente.Adăugăm roşiile şi apa. Peste două minute, morcovii şi cartofii. După vreo 15 minute, adăugăm şi ciupercile. Lăsăm la fiert circa 40 minute până când legumele devin moi, iar spre final adăugăm mărarul tocat. M-am îndepărtat de reţetă, nu mult, zic eu, dar cred că cel mai mult contează etapa privind condimentele. Dacă e ceva neclar în ce-am scris până acum, daţi-mi, vă rog, de ştire, fiindcă au trecut ani buni de când am scris ultima oară o reţetă ca la carte. Am servit-o cu mămăliguţă în patru porţii zdravene de-am crezut că leşinăm lângă.

Bon. Acum trecem la desert, la acea îngheţată (ice lolly) de mango şi banane. E simplă, dar dacă nu sunteţi fani ai îngheţatei mai cu... gheaţă, adăugaţi eventual unt de cocos (e varianta vegană). Avem nevoie de un mango copt, de patru banane, de vreo 20 ml lapte de cocos şi de 3-4 linguri sirop de arţar. Puteţi adapta însă ingredientele după bunul plac şi puteţi folosi, cu încredere, pepene galben în loc de mango, adăugând un picuţ de ghimbir proaspăt. Ba chiar aş spune că dacă între pepenele mango  şi ghimbir ar fi existat o poveste de dragoste, atunci cu siguranţă fructul de mango ar fi fost copilul lor.


Vă las cu gândul la toate cele de mai sus, adică la mâncare şi vă invit să o descoperiţi pe Ella. În afară de faptul că trebuie, într-adevăr, să avem grijă la cantităţile pe care le recomandă (cartea Every day Ella pare să fi corectat aceste preaplinuri, potrivit autoarei). Sper să vă inspire la fel de mult, să vă facă poftă de fructe şi legume proaspete şi să vă facă să încercaţi reţete noi (cu riscul asumat, desigur, de a găti pentru o familie mai numeroasă. Cu vreo zece membri în plus, mai exact).

O filozofie zen eliberatoare: un pat, un acoperiș, o masă

Mă gândesc des la oamenii care, de când s-au născut, au avut foarte puțin. Sunt mulți printre ei care zâmbesc așa cum noi vedem prea rar în România. Sunt copiii aceia ale căror zâmbete "exotice" ne miră. În ochii lor zărim o strălucire pe care n-o recunoaștem, dar care ne ajunge până în adâncul inimii. Au atât de puțin, ne spunem. Cum de sunt fericiți?

De unde vine fericirea? Mă tem că prea des confundăm entuziasmul care apare când îți cumperi ceva nou cu fericirea de lungă durată, temeinică, solidă, educată. Știu asta fiindcă nu puține au fost momentele în care mă întorceam acasă cu sacoșele pline și cu un gol imens în stomac. Nimic material nu poate umple golul interior. Abia când fericirea a venit din interior, abia când echilibrul m-a făcut să mă situez altfel în lume, mi-am dat seama de cât de puține lucruri am nevoie.

Ceea ce mă face pe mine fericită, pe lângă iubire (a mea, a celor dragi), pe lângă sănătatea lor, e scrisul. Iar pentru asta am nevoie de o masă și de un scaun, de foi și de stilou. Mai am nevoie de un pat. Hainele mele încap toate într-un dulap cu două uși. Era o vreme când nu mai încăpeau. Și chiar și acum, din acel dulap, mai sunt multe de scos, multe de dat.

Sunt convinsă azi că doar așa facem loc pentru experiențe noi. Punând lucrurile materiale în mișcare, dându-le altora, dându-le un nou drum, ne pregătim și noi pentru etape noi, schimbări în bine. Parcurgem noi stări simțindu-ne mai ușori. Ne desprindem de trecut, de bagaje, de ceea ce credeam că suntem și descoperim că putem schimba. În bine.

Pe 14-15 septembrie în București se va organiza o colectă la care am de gând să particip. Sunt enorm de multe lucruri pe care le-am strâns și de care vreau să se bucure alți oameni. Creativitatea, inspirația, pasiunile noastre și tot ceea ce ne ajută să creștem își găsesc loc într-o viață ordonată, eliberată, curată, aerisită.

Să nu credeți că sunt un maestru al zen-ului, al design-ului japonez minimalist. Dar e loc, atât de mult loc de învățat, de crescut, de aflat și descoperit încât curiozitatea și entuziasmul meu abia așteaptă să fie hrănite.

Sursa.

Nu spun să renunțăm la ce ne face plăcere, să devenim aspri cu noi și să ne refuzăm bucuriile, ci să găsim diferențele sincere între ceea ce ne face cu adevărat fericiți și ceea ce ne aduce plăcere pe termen scurt și care ne împovărează în cele din urmă.