Rămân adeseori fără cuvinte. Sunt situații în care nu știu cum să reacționez. Sau momente în care citesc și plâng. Sunt cărți care îmi frământă sufletul și care consumă din mine mai mult decât pot avea uneori răbdare. Las cartea deoparte, las să treacă o vreme, apoi revin. Sunt lucruri pe care nu le-am făcut din teama de durere. Sunt situații pe care le-am evitat din frica de a nu suferi din nou la fel de mult.
Mai jos e povestea extraordinară a unui om minunat. Sau povestea a doi oameni care au țesut împreună cea mai frumoasă poveste dintre o mamă și fiul ei. E recomandarea mea pentru lectura săptămânii și sper să vină și pentru voi cu aceeași însemnătate și încărcătură (pozitivă!) emoțională cum a fost pentru mine:
"În cele din urmă, dar cu siguranţă nu cea mai puţin importantă, a fost iubirea. Pare un slogan, dar am simţit că iubirea chiar vindecă totul. Copilul a înflorit având dragoste şi afecţiune, a fost un proces uimitor – şi-a schimbat fizionomia, a crescut foarte mult în înălţime şi greutate. I s-a relaxat faţa, nu mai are acea privire hăituită a copiilor abandonaţi, zâmbeşte des. Mulţi din cei care nu ştiu povestea noastră îmi spun cât de mult seamănă cu mine fizic."
Toată povestea aici: http://www.decatorevista.ro/pana-la-luna-si-inapoi/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu