Nu cumva am uitat să fim înţelegători cu noi? Şi masa de prânz

Aproape că o să ajung să postez povestiri în ramă dacă voi continua să meditez profund la întâlnirile de peste zi ca să vorbesc, la final, despre mâncare. Sau despre muzică fiindcă înainte de a discuta orice altceva trebuie să ascultăm împreună albumul câştigător de Grammy în 1965:



Şi acum, întrebarea: nu cumva am uitat să fim înţelegători cu noi? Nu cumva am uitat blândeţea pe care ne-o datorăm, nu cumva habar nu mai avem cum să ne fim cei mai buni prieteni? Şi spun asta pentru că, mai devreme, m-am supărat dintr-un motiv anume şi m-am trezit imediat spunându-mi că trebuie să o iau totuşi mai uşor, să am răbdare şi, ce e mai important, să nu uit progresele făcute. Totul în mintea mea, în acea clipă de supărare, se ştersese cu buretele. Mi se părea că nu se schimbase nimic din ceea ce încercasem să schimb. Nimic mai fals. Dar din acea supărare, din acea încrâncenare, eu nu mai vedeam nicicum că e momentul perfect pentru a-mi fi cea mai bună prietenă.

Cât de mult îi iubim pe cei dragi din vieţile noastre? Mult, nu-i aşa? Le-am oferi şi le oferim ce-i mai bun şi ne dorim tot binele pentru ei. Avem grijă să facem să le fie bine. Însă pe noi ne criticăm, adesea. Nici prin cap nu ne-ar trece să ne punem în fruntea priorităţilor. Ne-am simţi ca nişte infractori. Însă e straniu, nu-i aşa, că nu reuşim să vedem şi în ce măsură am reuşi să fim şi mai puternici pentru ceilalţi dacă ne-am oferi şi nouă, în egală măsură, acele rezerve de bine şi de iubire pe care le punem la păstrare pentru ceilalţi.

Şi atât despre asta. Să avem deci răbdare cu noi. Să ne iertăm. Să ne iubim. Să avem încredere că merităm ce e mai bun. Şi să pricepem că nu e absolut nimic rău în asta.

Iar acum, despre masa de prânz! Ca nuca în perete, ştiu. Ca o porţie de spaghetti servită la prânz într-o duminică după-amiază şi povestită într-o seară de luni.

©mic dejun de bucureşti 2016