Un Quo vadis pentru Mic dejun de București

Mă tem să mai spun concluziilor pe nume, să le îngustez până când ajung doar niște cuvinte-cheie. Am învățat că cele mai frumoase trăiri, alături de cele mai importante concluzii, se țin ori numai pentru tine, ori pentru cel mult încă un altul. Mai am, ca orice om, întrebări care mă frământă, lucruri pe care-mi doresc să le fac, feluri în care-mi doresc să cresc, profesional și personal. Dar creșterea această mă încântă, mai ales că nu e un parcurs pe care-l fac cu încăpățânare, ci cu onestitate, asigurându-mă că sunt mulțumită de lucrurile care ajung să-mi poarte numele. Și, sigur, întotdeauna mai e loc de îmbunătățit și niciodată nu știi cum ceva creat acum multă vreme vine să-ți facă ziua mai senină în prezent. Dar lucrurile bune te vor găsi muncind cu zâmbetul pe buze. Și spun asta fiindcă am constatat pe propria piele cum îndârjirea nu a dus niciodată nimic bun.

Sursa

Las aici citatul acesta pe care l-am găsit pe un blog foarte frumos. E un citat care mi se pare destul de reprezentativ pentru ce ni se întâmplă acum ca omenire și care-mi amintește și de doi bătrânei din romanul lui Karel Capek, Fabrica de absolut.

Citatul de mai jos e însă din Colosul din Maroussi de Henry Miller:

A-ţi goli mintea este o faptă eroică, şi încă una foarte sănătoasă. A sta tăcut întreaga zi, a nu vedea ziare, a nu asculta radio sau bârfe, a fi pe deplin leneş, pe deplin indiferent faţă de soarta omenirii, este cel mai de soi leac pe care un om şi-l poate dărui sieşi. Tot ce-ai învăţat din cărţi se scurge treptat; problemele se topesc şi dispar; încet-încet, te desprinzi de toate; atunci când îţi permiţi să cugeţi, gândirea devine foarte primitivă; trupul devine un nou şi minunat instrument; priveşti cu alţi ochi plantele sau pietrele sau peştii; te întrebi ce încearcă oamenii să realizeze cu activităţile lor frenetice; ştii că undeva e război, dar habar n-ai despre ce e vorba sau de ce le place oamenilor să se ucidă unii pe alţii; priveşti spre un loc cum e Albania – la rândul ei mă priveşte în ochi neabătut – şi îţi spui: ieri era a grecilor, astăzi e a italienilor, mâine ar putea fi a germanilor sau a japonezilor şi o laşi să fie ceea ce alege ea. Când eşti cinstit cu tine însuţi, nu contează ce drapel flutură deasupra capului tău sau cine e stăpân, sau dacă vorbeşti engleză sau monongaleză. Lipsa ziarelor, a ştirilor despre ce fac oamenii în diferite părţi ale lumii pentru ca viaţa să devină mai uşor de trăit sau de netrăit, este un privilegiu unic. Sunt sigur că ar fi un mare pas înainte dacă am putea scăpa de ziare. Ziarele dau naştere la ură, bârfă, lăcomie, invidie, suspiciune, frică, răutate. Nu avem nevoie de adevăr aşa cum este el prezentat în ziarele cotidiene. Avem nevoie de pace, solitudine şi tihnă. Dacă am putea să declarăm toţi grevă şi să renunţăm cu toată sinceritatea la a mai fi interesaţi de ce face vecinul nostru, am putea obţine un nou contract cu viaţa.

Citesc mult și încerc să nu mă las din nou să cad în nerăbdarea care mă prinde ori de câte ori încep un proiect nou. Din dorința de a organiza cât mai bine, încerc să fac cât mai multe și atunci mi se pare că nu-mi mai rămâne timp nici să respir.

Ca să vă imaginați cum au arătat ultimele 36 de ore, pot spune doar că momentan am ochii roșii, azi-dimineață la 6.30 pregăteam spaghetti de porumb cu spanac, roșii cherry și muuult usturoi. Lucrasem înainte de asta la un articol și am continuat să lucrez și după aceea până la 8 și un pic când am plecat spre muncă. Iar în celelalte 24 de ore citisem și scrisesem cam 17 ore. Un raport onest, timp în care am strecurat și o jumătate de pepene roșu și uriaș.

Ce-ați hrănit până acum cu pasiune și ce v-a adus bucurii în cele din urmă? Sunt curioasă în timp ce mi-aș dori ca noi toți să ajungem acolo unde ne dorim la timpul potrivit.