Cum ne influenţează canalele media stilul de viaţă şi alimentaţia

"Nu mai mâncaţi fructe şi legume proaspete fiindcă sunt pline de pesticide!". Aşa sună, mai nou, unele ştiri construite şi difuzate pe canalele de televiziune. Patru din şapte reclame de la TV sunt pentru medicamente. Este încurajată intervenţia pe cale medicamentoasă. Nimeni, nicăieri, pe niciun ecran nu spune: mâncaţi sănătos, echilibrat, renunţaţi la alimentele procesate şi gătiţi acasă. Ştiţi ce se spune, sănătatea e ceva bun de tot, doar că nu aduce bani.

Mai nou, CNN, Fast Compay, Popular Science şi multe alte canale media cu o putere de influenţă foarte mare au început deodată să transmită ştiri despre o nouă... boală: "orthorexia nervosa" care, spun ei, se manifestă în cazul celor care sunt preocupaţi să mănânce sănătos.



Ar trebui să ne oprim aici şi să înţelegem, odată pentru totdeauna, până unde a ajuns răul pe care marile companii producătoare îl alimentează zi de zi.

"Caracterizaţi de o problemă de alimentaţie, această boală se remarcă prin dorinţa de a mânca alimente "sănătoase" sau "curate", iar cei diagnosticaţi (!) cu această boală sunt preocupaţi în exces de valoarea nutriţională a ceea ce mănâncă".

Să mai spun că definiţia de mai sus e aberantă şi de-a dreptul o ofensă pentru orice om care are grijă de el şi decide (fiindcă are acest drept!) să mănânce sănătos şi să fie cât vrea el de preocupat, pe banii, timpul şi sănătatea lui, de ceea ce mănâncă?

Într-un articol scris de Global Research, autorul concluzionează:

"Pe scurt, dacă întorci spatele alimentelor de proasta calitate şi făcute de marile companii, alimente cu aditivi despre care ştim că sunt cangerigeni şi companii despre care ştim că pun întotdeauna profitul mai presus de oameni, s-ar putea să fii nebun" şi să ai nevoie de tratament, pentru că, aţi ghicit, au mai inventat nişte medicamente şi tratamente.

Ieşiţi la aer, faceţi o plimbare în parc şi mâncaţi cu încredere un măr. Va fi mult mai puţin toxic decât o pungă de chipsuri.

Bunătăţi de luni nr. 1: Prima zi din săptămână e întotdeauna tăcută

Observ că în dimineţile de luni, oamenii sunt cu mult mai tăcuţi decât de obicei. E primul lucru pe care-l remarc atunci când intru în birou: liniştea. De parcă fiecare om în parte încearcă, în tăcere, să-şi pună ordine-n gânduri, să reorganizeze ce-a mai rămas de reorganizat din ideile de săptămâna trecută sau să lase în urmă, pur şi simplu, moleşeala unui weekend care a trecut, şi de data aceasta, mult prea repede.

În această dimineaţă de luni, atât de aproape de primăvară, plouă într-un stil morocănos care aproape că a devenit specific pentru Bucureşti. Toată iarna aceasta a arătat mai mult ca luna noiembrie în care timp de 28 de zile aici nu a apărut soarele.

Am găsit însă nişte mici plăceri în această dimineaţă cenuşie cu acte-n regulă. Poate şi fiindcă am primit ghiocei de la prima oră şi cineva m-a înştiinţat că azi bem cafea cu chilli.

Puţin jazz de la monsieur Bugge Wesseltoft pe care-l ador şi-l ascult de ani de zile de când un prieten mi-a oferit cadou un vinil cu el şi cu Sidsel Endresen.


Un tumblr pe care azi l-am descoperit, e o selecţie de bun gust făcută de Claudia Chirilescu.

http://claudiachirilescu.com

http://claudiachirilescu.com

Iar Codrina de la seambraces şi-a făcut un cont de Instagram pe care l-am descoperit, cu mare plăcere, tot azi.

O zi aşa cum vă doriţi să aveţi!

Cu drag şi recunoştinţă,
Mic dejun de Bucureşti

Jurnal de Bucureşti V. Atelier de dans contemporan cu Attila Bordas şi câteva lucruri despre schimbare

M-au copleşit întotdeauna faptele frumoase, cu adevărat frumoase, ale oamenilor care ştiu şi înţeleg să iubească cu adevărat. Şi am uitat, de prea multe ori, că acţiunile vorbesc şi vor vorbi întotdeauna mult mai mult decât cuvintele.

Am făcut de la acest început de an exact această trecere importantă. Am continuat cu lucruri începute anul trecut, cu schimbări care mi-au dat curajul ca în acest an să fac un pic mai mult, pentru mine. Ceea ce a însemnat primul pas înspre dans contemporan m-a ajutat practic să mă înscriu fără urmă de îndoială, la acest început de an, la un al doilea workshop de dans contemporan, de data aceasta organizat de coregraful şi excelentul dansator Attila Bordas pe care îl puteţi descoperi şi aici (a avut un rol important şi în Carmina Burana în regia lui Gigi Căciuleanu, spectacol pe care, din păcate, n-am avut ocazia să-l văd. Puteţi vedea aici un trailer.

Şi asta, aşa cum ştiţi deja, după o provocare de 30 de zile de yoga care tocmai se încheiase. Să nu credeţi, vreodată, că nu puteţi reveni la corpul pe care l-aţi avut cândva. Să nu credeţi că cine sunteţi acum nu poate fi schimbat. Să nu credeţi că nu puteţi recupera emoţiile pierdute, bucuria unui moment sau orice ar fi ceea ce regretaţi în prezent.  Şi să nu credeţi că nu puteţi renunţa chiar la regrete. Modificând titlul unei binecunoscute piese de teatru, don't look back in anger.

Ştiţi că aveţi degete la picioare, nu? Când a fost însă ultima oară când aţi făcut exerciţii pentru ele? Când aţi ştiut că vă puteţi baza pe forţa braţelor? Nu suntem cu toţii moştenitori ai unor gene incredibile care să ne arunce practic într-un corp în care ceea ce mâncăm să nu se cunoască la exterior. Ceea nu se vede însă nu înseamnă că nu există.

Dansul e limbajul secret al corpului, aşa cum a spus Martha Graham. Şi mişcarea e viaţă, spune Sylvie Guillem. Cred că îndrăznim să spunem atât de multe prin dans, chiar dacă e mult de muncă până ajungem să exprimăm ceea ce, adesea, nu cunoaştem nici noi.

Mi-am dat seama târziu (dar nu prea târziu, cred eu!) că între conştiinţă şi corp nu mai era armonie. Nu am regăsit-o nici acum, pe deplin, dar o recâştig prin somn suficient, prin yoga, prin dans, printr-o alimentaţie care pune accent pe mâncare neprocesată. De fiecare dată, de absolut fiecare dată, descopăr şi învăţ lucruri noi despre mine. Atunci când pot face o mişcare nouă care părea imposibilă în urmă cu două săptămâni, mă mir şi mă bucur. Sunt un om mai puternic, îmi spun, şi-mi zâmbesc.

Faceţi ceea ce vreţi să faceţi pentru voi. Hrăniţi-vă sufletul cu emoţiile şi sentimentele de care aveţi nevoie. Iertaţi, uitaţi şi treceţi mai departe. Turn the page, fie că e vorba de proiecte, fie că e vorba de oameni. Mergeţi înainte, păstraţi-vă vie curiozitatea şi nu uitaţi să vă bucuraţi de ceea ce aveţi deja.

Nu le scriu fiindcă le trăiesc eu din plin în fiecare secundă (e firesc să avem cu toţii zile bune şi zile mai puţin bune), le scriu fiindcă un an de zile le-am uitat, fiindcă mi-a fost greu şi fiindcă acum, din fericire, toate se leagă, toate au sens, toate au un înţeles, iar eu reuşesc în sfârşit să mă pun pe primul plan şi să nu mă mai învinovăţesc pentru un milion de lucruri asupra cărora nu aveam control şi pentru care nu eram responsabilă (inclusiv pentru emoţiile altor oameni).

Sunt lucruri pe care psihologii le descriu. Sunt tipare pe care le urmăm, conştient sau inconştient. Sunt experienţele prin care am trecut şi care ne formează, dar de care ne putem folosi pentru a înţelege mai mult despre noi înşine.

Priviţi în jur. Eu nu reuşeam să mai văd ce am realizat până acum. Ce era mult, mi s-a părut puţin. Am comparat şi am alergat cu o viteză care nu era cea potrivită. Şi asta, fără antrenament. Metaforic vorbind, desigur.

Investiţi în voi, cum bine spune un om drag care a înţeles că zi de zi ceea ce alegem să facem ne modelează întreg viitorul.

Aveţi încredere în cine sunteţi şi cine puteţi fi. Nu vă învinovăţiţi dacă într-o zi nu puteţi muta munţii. Nu alergaţi după vise decât dacă sunt ale voastre şi dacă vă fac fericiţi. Încercaţi. Uneori o să constataţi că, aflaţi în mijlocul visului, nu e ce v-aţi dorit sau cum v-aţi imaginat că o să fie. Dar nu aflaţi asta decât dacă încercaţi.

Pe final, cred şi acum că munca e brăţară de aur. În tot ce facem. Nu dispreţuiţi ceea ce faceţi. Luptaţi împotriva sentimentului că ceea ce faceţi e inutil. Fiecare om are o contribuţie. Faceţi ca munca voastră să fie cea mai bună pe care o puteţi face.

Pe final, dansaţi. Zâmbiţi. Iubiţi. Iertaţi şi mergeţi mai departe. Să fie ăsta anul vostru, al tuturor! Iar la final de 2015 să fim mândri de noi cum n-am fost niciodată!

Jurnal de Bucureşti IV. Magia unui loc, magia unei emoţii

©fvf

Locul din imagine îmi aminteşte de entuziasmul pe care-l aveam acum câţiva ani pentru multe lucruri. Îmi aminteşte de un "eu" mai vechi de care mi s-a făcut dor fiindcă era pur şi simplu mai fericit. Dar înainte să cadă vreunul dintre noi în oala adâncă a melancoliei, vă spun că azi lucrez zi de zi să-mi recapăt acel entuziasm pierdut. Şi că, din zi în zi, pot vedea progresul. 

Anul acesta mi-am făcut o listă. Anul acesta am simţit, nu doar o dată, că nu-mi mai înţeleg exact contextul. Acum îmi dau seama că tot ceea ce se petrece acum e o perioadă de tranziţie, că e pur şi simplu ceea ce trebuie să fie.

Am rezonat foarte mult cu un fragment dintr-un articol scris de Diana-Florina Cosmin, editor şef Forbes:

"Oamenii ca mine – care sunt dominați de ,,resurse” și nu de „bani” – nu pot să stea pe loc, trebuie să se reinventeze constant, să-și pună la treabă talentul nativ spre studiu și, poate tocmai de aceea, m-am simțit mereu cel mai bine în momentul în care am fost pusă în situația de a-mi însuși niște abilități noi. Tristețile mele s-au vindecat mereu cu o carte bună pe o temă inedită, cu un curs practic de… orice sau cu un tip nou de antrenament. De câte ori am simțit că alunec în butoiul cu melancolie, mi-am pansat problemele cu provocări, nemulțumirile vechi cu subiecte fresh de studiu și blazarea cu entuziasmul unei teme noi și pasionante. Chiar dinainte să aflu că asta mi-era scris în stele, mi-era clar undeva în adâncul minții că nu mă voi opri niciodată din învățat."


N-aş putea să descriu cât de mare mi-a fost zbuciumul, de-a lungul timpului, încercând să găsesc un singur lucru pe care să-l fac, încercând să "curăţ" calea spre productivitate renunţând la zeci de lucruri pe care am simţit tot timpul nevoia să le fac. Ba, mai mult, mi-am dat seama că în cele mai multe împrejurări nu te poţi baza decât pe tine, că acel "cel mai mult" pe care trebuie să-l faci trebuie să-l faci tu şi nici nu ar trebui să speri vreodată că ar putea să-l facă altcineva. Îmi vine în minte imaginea descrisă de Haruki Murakami în 1Q84: dacă eşti tu însuţi vârtejul de apă, nu mai trebuie să te mişti. Lucrurile şi oamenii vor veni spre tine.
Iar dacă unii oameni decid să plece din vieţile voastre, lăsaţi-i.

Aş putea însă numi sentimentul (sau zbuciumul) din fragmentul dat mai sus ca "sindromul" Sponge Bob fiindcă mereu am vrut să ştiu cât mai multe, să absorb informaţii din nenumărate domenii. Să cunosc, de exemplu, şi să ascult, totodată, cât mai multă muzică clasică. Să trec prin substraturile muzicii jazz şi să devin un fin cunoscător. Să citesc poezie, să citesc lucrări importante de psihologie. Să descopăr, să mă descopăr, să iau la rând cele mai bune cărţi de dezvoltare personală. N-am înţeles nici acum de ce ar alege cineva să judece o literatură care azi nu face decât să răspundă unei nevoi din ce în ce mai acute.

Sunt multe lecţii pe care viaţa ni le oferă la fiecare pas şi mai are destule rezerve pe care ni le va distribui în viitor. Ca să nu uit, îmi tapetez pereţii cu post-it-uri. Ca să nu mă întorc la sentimentul de deznădejde pe care l-am încercat când mi-am dat seama că lucrurile nu ajunseseră unde îmi dorisem, privesc în direcţii noi şi îmi readun curajul. E bine, e frumos, e practic şi sănătos să ştim cine suntem şi ce ne defineşte, fără să ascultăm în stânga şi-n dreapta de "noile tendinţe", "succesul e doar la un pas distanţă" sau la orice pare frumos doar fiindcă ambalajul a reuşit să ne ia ochii.

Dacă-mi ascult inima, ştiu că acolo prea puţine s-au schimbat. Redescopăr acelaşi om care nu poate trăi fără să scrie şi descopăr o realitate pe care multă vreme am negat-o, deşi era realitatea mea de fiecare zi. Eram împărţită între domenii, oameni şi lucruri care, de fapt, nu-mi îmbogăţeau viaţa cu nimic (şi nu mă refer la ceva material).

Perioada de tranziţie, încă la început, nu e uşoară. Dar mă ajută să îmi clarific obiectivele. Nu au de-a face cu banii, nu au de-a face cu faima, nu au de-a face cu alţii. Au toate legătură cu mine, cu cine sunt acum, cu ceea ce trebuie să fac, zi de zi, pentru a-mi fi pur şi simplu bine. Un bine sănătos, un bine care nu are nevoie de foarte mult şi un bine care are nevoie de foarte multă linişte.

E drumul meu de la acest început de an şi-am simţit nevoia să-l împărtăşesc cu voi. E un drum pe care păşesc cu încredere, fiind inspirată în continuare de oameni care nu se mai tem să-şi recunoască însuşirile şi abilităţile. Nu le mai conturez după ceea ce cred că ar trebui să fie. Le îmbunătăţesc în vreme ce-mi ascult inima. Şi păşesc uşor. Fiindcă am obosit să alerg.

Şi ca să nu rămâneţi cu o stare de încrâncenare, Sponge Bob is in the house!

© www.nydailynews.com

Cu drag şi recunoştinţă,

Mic Dejun de Bucureşti

30 DAYS OF YOGA cu Adriene Mishler. Transformarea vizibilă a corpului în doar 30 de zile

Când ai făcut ultima oară ceva pentru tine? Şi nu mă refer aici la o pauză de o jumătate de oră (şi poate nici atât) în care ai citit o revistă. Şi când te-ai simţit ultima oară bine, cu adevărat bine, în corpul tău? Când l-ai simţit eliberat de o greutate pe care o duceai pe umeri zi de zi? Mintea nu reuşeşte uneori să facă suficientă linişte încât să ne auzim cu adevărat conştiinţa sau, dacă vreţi, inima. Ce vrem pentru noi? Ce schimbare ne dorim? Şi ce anume declanşează schimbarea?

© sursa

La acest început de an am simţit că trebuie să găsesc o metodă de a reechilibra energia, de a încerca să mă bucur mai mult de tot ceea ce există deja. Când uiţi să fii recunoscător pentru ceea ce ai, când atenţia îţi este distrasă din ce în ce mai mult de probleme şi nu de părţile bune din viaţa ta, rişti să nu mai reuşeşti să te bucuri, pur şi simplu, de viaţă. Iar viaţa este uimitoare, nu e compusă doar din zile care trec pur şi simplu fără rost. E uimitoare prin lucrurile pe care alegem să le facem zi de zi pentru noi sau pentru alţi oameni, fără să uităm însă nicio clipă că merităm ce e mai bun, fie că vorbim de sentimentele noastre faţă de noi, de felul în care ne tratează cei din jur, de ceea ce ne dorim pentru noi şi cei dragi nouă.

Nu mai lungesc introducerea. Mă gândeam mai devreme, în timp ce scriam titlul, că seamănă cu 50 Shades of Grey. :)) La construcţie, nu la tematică! Deşi al doilea titlu ar fi avut cu siguranţă trafic de zece ori mai mare. Imaginaţi-vă! 50 Shades of Grey. Transformarea vizibilă a corpului în 30 de zile. My point exactly.

Înainte de a vă prezenta jurnalul pe care l-am ţinut pe parcursul acestor 30 de zile, vă mai spun doar că a fost o experienţă care m-a convins că trebuie să continui (aşa că am început deja programul pentru a doua oară) şi mi-a dovedit că atâta vreme cât zi de zi suntem prezenţi pe saltea, rezultatul va apărea obligatoriu. Nu scopul m-a ajutat, ci simpla alegere de a fi, zi de zi, prezentă. În plus, aşa cum am spus, a fost şi este o plăcere!

1-3 zile 

Am început să fac yoga zi de zi. După primele zile am observat că muşchii sunt deja mai bine definiţi (cine-ar fi crezut?!) şi că mersul e pur şi simplu mai uşor. E ca şi cum ai primit brusc o doză suplimentară de încredere în cine eşti şi ce poţi face. Pare mult, dar chiar aşa e. Am descoperit că, în mare parte, pot face toate exerciţiile. Corpul nu e foarte flexibil, dar stau bine la capitolul echilibru. Sunt curioasă să văd cât de mult se va mări flexibilitatea în timp. Şi ce alte schimbări vor mai apărea. Ştiu că mă relaxează deja foarte mult acest lucru şi faptul că există acele momente în care îmi centrez şi reamintesc emoţiile şi intenţiile mă ajută să fiu aproape de mine şi concentrată asupra mea.

4-5 zile

N-aş fi crezut că poţi vedea schimbari atât de semnificative după doar câteva zile. E a cincea zi şi urmează să fac un nou set în câteva minute. Am citit la timp ceva care m-a învăţat un lucru important: nu mă gandesc la rezultatul care va exista la finalul celor 30 de zile. Îmi asum doar responsabilitatea de a face acest lucru zi de zi. Tot ce am de făcut e să pornesc clipul, să întind salteaua şi să încep exerciţiile. Sunt 20-30 minute zi de zi. Rezultatul apare inevitabil. Indiferent de ceea ce facem, dacă facem acel lucru zi de zi, rezultatul va apărea. Repetiţia este cheia.

Să îmi schimb gândirea şi să decid că tot ce am de făcut e să îmi asum responsabilitatea pentru a face acest lucru azi şi pentru a-l face şi mâine e ceea ce mi-a schimbat perspectiva asupra lucrului pe care îl fac.

© Adriene Mishler

7-10

Îmi dau seama cât de uşor e, de fapt, să faci un lucru atunci când îţi propui doar să fii la timp acolo unde trebuie să fii. Doar prezent şi atât. Apoi, să faci ceea ce trebuie să faci, fără să ai în minte rezultatul final, contrar a tot ceea ce se tot spune despre a avea mereu scopul în faţa ochilor. Mi se pare că alergăm în felul ăsta după o fata morgana fiindcă nu ştii când anume vei ajunge acolo, mai ales când e vorba de corpul tău care se comportă diferit, în funcţie de foarte mulţi factori.

10-13

© Adriene Mishler

A fost suficient să am câteva zile mai aglomerate în care să nu mai încerc să "stau cu ochii" pe schimbări. Muşchii sunt tonifiaţi, schimbarea e mult mai vizibilă decât în primele zile. Ce e mai important e că fiecare sesiune de yoga îmi aminteşte că fac un lucru pentru mine, că vreau ce e mai bine  pentru mine, că îmi doresc schimbarea. Şi, iată, de 13 zile fix asta fac. E pentru prima oară când nişte exerciţii îmi îndreaptă efectiv coloana şi reuşesc să stau mult mai dreaptă fără să am dureri de spate.

13-17

I want more. Cam aşa s-ar traduce, în trei cuvinte din engleză, ce simt în acest moment când transformările sunt deja vizibile, când mişcările au devenit mai uşor de făcut, când corpul e mai flexibil, Nu vă imaginaţi o schimbare majoră şi pe mine stând în cap sau mergând în mâini prin casă fiindcă nu e cazul. Însă muşchii s-au dezvoltat şi s-au conturat mult mai bine. În plus, mă relaxează foarte mult, mi se pare că trec mai uşor peste multe lucruri şi că îmi vine mai uşor să-mi ofer timp mie, fără să mă mai simt vinovată că nu pot ajunge la ora x în locul y. Am genunchii plini de vânătăi, cred că e inevitabil la început, dar le ador, sincer.

Ziua 20

Pentru prima dată când mi-am întins genunchii paralel cu podeaua, nu am simţit nicio durere. A fost o flexibilitate a corpului pe care am cunoscut-o pentru prima oară cu această ocazie. Am fost surprinsă, dar şi bucuroasă. Iată, se poate. Corpul chiar devine mai flexibil. Mi-am amintit apoi şi ce a spus Adriene la un moment dat: Your body is incredibly forgiving. Asta, desigur, atunci când începem să-l tratăm cu iubire şi respect. Ne iartă si ne arată că nu suntem, nici pe departe, forma din care ne-am imaginat că nu putem ieşi. 

© Helin Honung @ rodeo.net

Ziua 21-23

Sunt mândră de mine. Nu mi-aş fi imaginat că, zi de zi, voi depune un astfel de efort. De fapt, nu l-am văzut ca pe un efort, chiar dacă pentru corp, propriu-zis, asta a fost. Pentru minte, cel puţin, a fost o plăcere pe care am aşteptat-o zi de zi, cu nerăbdare. Am adorat minutele de meditaţie, minutele în care descopeream o nouă postură care-mi încorda muşciii şi când înţelegeam că mintea învaţă să se golească, învaţă să asculte şi, mai ales, se reeducă.

Am remarcat, tot în această perioadă, că liniştea şi organizarea se regăseau şi în alte arii din viaţa mea. Că am simţit nevoia să-mi acord şi mai mult timp şi... mai multă importanţă. Chiar aşa. Fiindcă după ce-ţi aminteşti de tine, că exişti, după ce încerci acest "egoism" sănătos, îţi dai seama că meriţi mai mult şi că meriţi, de fapt, tot ce e mai bun. Că e OK să nu te mai simţi vinovat dacă nu te pui pe tine pe al doilea loc, ci pe primul.

Ziua 24

Descopăr cu surprindere şi unele părţi ale corpului care se opun mişcării. Spatele este în continuare rigid şi este şi cel care mi-a servit dureri ocazionale. Sunt convinsă că după câteva luni vor dispărea cu totul. Gândiţi-vă. Ne întindem vertebrele, ne dezmorţim oasele şi articulaţiile, ne punem muşchii la treabă şi îi întărim ca să ne susţină în drumul nostru în viaţă. Cred că lecţia importantă de azi e asta: să nu uităm că avem muşchi şi că îi putem pune la treabă pentru noi. Că avem un corp incredibil care ne ajută să ne revenim, dar că trebuie să facem totul cu iertare şi cu iubire.

Ziua 25-29

Nu mai am nicio îndoială că am găsit în sfârşit exerciţiile care să mă ajute să îmi ţin spatele drept. Dorm mai bine şi fac eforturi să dorm mai mult. M-aş trezi deja oricând mai devreme ca să fac exerciţiile. Mi-e dor de lumina soarelui (şi cui nu-i e, după două anotimpuri atât de mohorâte?!). Zilele care încep la 5.30, scăldate în lumina răsăritului, vor începe cu o energie incredibilă. 

Ziua 30

Se încheie un drum care mi-a demonstrat că pot urma cu regularitate un program, că pot găsi plăcere în ceea ce mi-am impus iniţial ca "obligatoriu". Descopăr, după 30 de zile, cât de uşor se poate transforma corpul uman, cât de repede "se trezesc la viaţă" muşchi pe care nici nu credeai că-i ai. M-a fascinat întotdeauna ideea că îţi poţi transforma corpul, că poţi ajunge să ai un corp armonios după ce experienţele vieţii l-au făcut să se modifice, după ce noi ne lăsăm "în voia sorţii". Ca omul acela care îşi modificase corpul după costumul croit strâmb pentru ca nimeni să nu-i mai observ eşecul.

Continui, mai departe, zi de zi, alături de acelaşi instructor, urmând să mă documentez însă şi mai mult, alături de noi exerciţii de forţă şi echilibru. Îmi salut astăzi un corp nou, tot al meu, dar unul care îmi mulţumeşte pentru că, zi de zi, am fost prezentă. Iar eu, de asemenea, îi mulţumesc că uită, iartă şi mă ajută. Aşa cum a spus şi Adriene la un moment dat, your body is incredibly forgiving. Atunci când, desigur, alegem să începem să ne iertăm pe noi.


Pe Adriene o găsiţi pe acest canal de YouTube unde puteţi vedea toate cele 30 de clipuri pentru 30 days of yoga.

Scurtă notă: Sunt abia la început, nu sunt în măsură să dau sfaturi, dar vă pot spune totuşi să nu vă grăbiţi, să nu vă enervaţi dacă nu reuşiţi unele poziţii, o să vedeţi că importante sunt alte lucruri, iar Adriene e un om extrem de cald.

Vă aştept oricând aici pentru discuţii şi poveştile voastre.

COFFEE WENT WRONG. COFFEE WENT VERY WRONG. 5 BRILLIANT WAYS. LIKE BRILLIANT. LIKE COFFEE?

O să presupun din start că toţi beţi cafea. Şi dacă totuşi nu beţi, sigur aveţi alte vicii (da, da, vicii). Dar de data asta puteţi sta pe margine să râdeţi de noi, băutorii înrăiţi. Adică cei care dimineaţa nu văd pe unde merg până nu-şi fac cafeaua. E un simptom real, probabil că în câteva luni vor scoate un medicament şi pentru asta. The Clear Your Mind Aspirin. The Pill for a better sight. Desigur, denumirea va fi una mult mai melodioasă şi uşor de reţinut. Ştiţi voi, ca Fluimucil. (Google that).

Există mai multe feluri de cafea şi la fel de multe şanse de a rata misiunea salvatoare de vieţi şi de o vedere mai bună. Vi le scriu fiindcă le-am experimentat. Şi dacă o să spuneţi că n-aţi trecut prin asta... ştiu că sigur beţi şi cafea şi nu vreţi să spuneţi. Sau beţi în somn şi nu ştiţi. Şi acum mă prefac că sunt copilul acela enervant din gimnaziu (am avut cu toţii măcar un coleg aşa, în fiecare an) care sigur ştia tot ce voi nu ştiaţi că se întâmplă în vieţile voastre şi inclusiv în capul vostru. Azi, desigur, nu mai păstraţi legătura. Cu nimeni din şcoală, dar asta-i partea doua a poveştii (you pretty awesome social person!).

Le iau pe rând înainte să alerg spre tren şi fac o mărturisire. Nu mi-am băut cafeaua. Tunete şi fulgere şi mirare profundă: "Nu şi-a băut cafeaua?! Dar atunci cum tastează?! De fapt, cum şi-a deschis laptopul?! CUM A AJUNS LA LAPTOP?!!!". Ştiu, şi eu mă simt ca o eroină, mulţumesc.


1. CAFEAUA-CU-TREMUR

Bun. Cafeaua asta se pregăteşte întotdeauna cu tremur. Deci e o cafea-cutremur sau cu-tremur, după preferinţe sau gradul de tremurat. Te dai jos din pat şi, culmea, azi te simţi destul de bine. Adică poţi să mergi până-n bucătărie. Deschizi aragazul, pui apa. Se fierbe şi soseşte momentul în care trebuie să pui cafeaua. Deci până aici totul a fost bine. Apoi, după ce deschizi cutia în care ţii cafeaua (my precioussss), ceva se întâmplă. Atenţia ta e sporită instantaneu. Te simţi privit de o mie de ochi. Te concentrezi să nu dai cafea pe lângă şi, deşi ştii că nu asta trebuie să faci, încerci să-ndeşi muntele Kilimanjaro în linguriţa ta de cafea. Şi, ce să vezi, simţi că ceva nu e în regulă. Presiunea e şi mai mare. Cu mâna stângă îţi prinzi mâna dreaptă în timp ce vezi cum începe să tremure din ce în ce mai tare. Cafeaua începe să cadă din linguriţă, o vezi în slow motion cum e gata să atingă blatul şi să se împrăştie peste tot. Acesta e şi momentul în care începi să strigi: "Cutremur, cutremur!".

Felicitări, that's how you make it.


2. CAFEAUA SALVAŢI OCEANUL, DELFINII, BALENELE ŞI PLANETA.

OK, deci te-ai trezit, respiri, pulsul e normal (wait 'till you get that first coffee - prima cafea, pentru băutorii cu vechime înseamnă prima înainte de a doua şi a treia). Îţi faci curaj, sari din pat (te prelingi, te rostogoleşti, te agăţi de cearceaf, prinzi cu dinţii de saltea), ajungi în bucătărie, pui ibricul pe foc, pui cafeaua, vii înapoi în cameră, auzi trosc-pleosc-croc-trosc şi ştii că dacă ai fi pus şi apă în ibric ai fi avut cu 1% mai multe şanse să-ţi bei cafeaua. Dar tocmai ai salvat un pinguin aşa că, felicitări, that's how you make it.


3. THE MIGHTY FACEBOOK COFFEE

Pentru această cafea, reţeta e simplă: fă cafeaua în timp ce stai pe Facebook. Sună cunoscut, nu? Sigur că da, toţi avem experienţă în domeniul ăsta. Şi dacă eşti mai curajos şi crezi că Facebook-ul nu te poate influenţa cu nimic, te poftesc să faci şi-o supă. Sau, dacă vrei să-ţi atingi limitele, go ahead: make a pie! Then come back to me and say: amen, sister. Never ever Facebook and cook. Fiindcă ştim că o să uiţi de orice ar fi pe sau în aragaz. Aşa cum o să uiţi că acum 35 de minute ai lăsat apa să curgă la duş aşteptând să se încălzească. Dar pe urmă ai găsit gif-ul ăsta amuzant pe Facebook şi prietena ta tocmai încărcase 357 de poze de la nuntă (uuuu, party in my head, party in my heart!). Sau cele 239 poze de la concertul ăla la care ştii sigur că a mers şi el (now, where is he?!). Şi cafeaua, bâldâbâc, afară din ibric, supa is now scoobadiving and that poor pie... Oh, that poor pie. They tried everything to rescue it but it was just too late. And that's how you do it, congratulations.


4. THE ONCE UPON A TIME COFFEE/THE SAD COFFEE

Daaaa, ne amintim cu toţii acele dimineţi în care ne trezim cu vreo 40 de minute mai târziu, ne îmbrăcăm în 30 de secunde, ne spălăm pe dinţi în timp ce ne încălţăm şi, deşi nu vrem să întârziem mai mult decât e cazul, ne trece prin cap că avem totuşi timp să bem o cafea? (LIKE ?$%^&***$ are you serious?!) Da. Şi e exact acea cafea despre care ne amintim la metrou sau în trafic. Ne vom aminti cum am pregătit-o. Ne vom aminti aburii care ieşeau din ea. Ne vom aminti că ne-am gândit că abia aşteptăm s-o savurăm. După care ne vom aminti că am uitat s-o bem în timp ce ieşeam val-vârtej pe uşă. O regăsim seara, la întoarcere, singură şi rece. And that's how you make a coffee sad. Or a sad coffee.


5. THE MILKY WAY

Acum o să scriu puţin din basme fiindcă deşi am zis la început că le-am făcut pe toate, pe asta n-am băut-o, dar am pregătit-o uneori pentru alţi oameni în timp ce mi se strângea inima de durere. This is not a real coffee. Şi sper că o să mai fim prieteni după ce spun asta: cafeaua de 200 ml în care ai pus 5 litri de lapte şi jumătate de cutie de zahăr nu mai e cafea. Dacă pui şi făină, poof, just made yourself a cake. Dar, cum spuneam, a trebuit să fac şi asta şi s-o servesc zâmbind spunând "poftim cafeaua" în timp ce-aş fi vrut să zic "your milk dinner is ready". Ugh. Şi incredibil e că aceiaşi oameni, după ce iau prima înghiţitură din găleata de lapte în care a mai rămas un strop de cafea vor spune: Ah, e prea tare, nu pot s-o beau, o să mă-nţepe inima sau n-o să mai dorm la noapte (deşi mai sunt vreo zece ore până atunci but who's counting?!). Why don't you drink a cow instead and leave coffee alone? Cuz that's how you do it.

And I'm done. Nu sunt expert, beau cafeaua la ibric, neagră, simplă, suplă. Asta când îmi amintesc să pun apă şi toate cele şi cafeaua în ibric şi nu pe lângă. Jur că azi-dimineaţă aveam în minte zece idei de cafea pe lângă, dar 5 au zburat în vreme ce am coborât din pat şi mă gândeam cum să încep articolul: multitasking is killing me).

Sper că v-a plăcut. Niciun pinguin n-a fost rănit în timpul articolelor. Save the water, drink milk. Make coffee then go back to bed.


Cu drag şi recunoştinţă (şi cafeaua nebăută încă),

your one and only,

Mic dejun de Bucureşti

© mic dejun de bucureşti