Ad

marți, iulie 26

Ce să mănânci când vecinii ţi-au inundat tavanul


E complicat să lucrezi de acasă. Aşa ajunge prânzul tău să fie compus din două îngheţate. Şi pe urmă lucrezi cu gândul la cea de-a treia, rămasă în frigider.
Sursa

Ascult cum câte o picătură se scurge în coloana care protejează ţevile din bucătărie. Pic, pic, pic. Nu ştiu alţii cum sunt, dar un tavan inundat nu e tocmai motiv de sărbătoare. Mi-am cunoscut însă cu ocazia asta, în urma post-it-urilor lăsate pe uşi, vecinii de pe şapte etaje. Asta dacă vreodată vreţi să cunoaşteţi oameni noi şi nu ştiţi cum. Am dat gata prima îngheţată ca un fel de răsplată pentru prima parte a zilei de lucru. Mai apoi, a doua, după ce au identificat etajele dintre care se scurge apa. Până încep reparaţiile mâine dimineaţă, mă încumet să ies la o porţie de aer irespirabil în timp ce iau cu mine şi cărţile pe care le-aţi ales voi din albumul acesta.

Şi, tot din categoria "nu ştiu alţii cum sunt", nu m-am numărat niciodată printre cei cu un fler pentru lucruri administrative, rezolvări rapide de situaţie sau gestionarea cu eficienţă a unor situaţii pentru care alţi oameni par pur şi simplu construiţi. Eu sunt sau eram mai degrabă un om care vrea să-şi vâre nasul într-o carte şi să plece de acasă când o astfel de problemă se iveşte. Spun "sunt" şi "eram" fiindcă nu ştii niciodată în ce situaţii te mai trezeşti. Cert e însă după ce treci printr-o serie de astfel de lucruri, îţi dai seama că oricum se rezolvă şi cantitatea de stres pe care le-o aloci e semnificativ mai redusă decât atunci când te-ai mutat prima oară în aceeași casă.


Cert e că astfel de lucruri se întâmplă şi o să se tot întâmple. Până la noua strategie de locuire despre care se tot vorbeşte şi până la renovarea locuinţelor în condiţii de siguranţă, rămân astfel de întâmplări pe care le gestionăm cum şi când putem. 

Ceea ce vreau de fapt să spun şi nu reuşesc fiindcă aerul irespirabil mi-a intrat şi în creier e că trebuie mereu să ne amintim că existe probleme cu adevărat grave pe lume şi să fim, de asemenea, recunoscători pentru acoperişul de deasupra capului, chiar aşa, inundat. Fiindcă noi îl putem repara în vreme ce alţii nu au nici pereţii pe care să-i poată zugrăvi.

Şi mai spun ceva fiindcă mi se pare că empatia ar trebui reeducată: nu cred că mai avem voie azi, în 2016 şi în contextul unei lumi atât de zbuciumate, să ridicăm din umeri şi să spunem că n-avem nicio treabă cu copiii care mor de foame în Nigeria. Şi nu spun asta ca să mustrez, ci ca să amintesc că, de cele mai multe ori, o astfel de reacţie anihilează ajutorul pe care îl putem da celor de lângă noi.

Dar, gata, revin la ideea cu care pornisem la drum: când sunteţi inundaţi de vecini, serviţi câte o porţie zdravănă de îngheţată.

Dacă sunteți norocoși și aveți în casă pepene, tăiați o felie uriașă și înfundați-vă în ea nasul și urechile, ca să nu mai auziți bătăile de ciocon și ca să nu mai simțiți mirosul de ciment ud.


Se recomandă pungi de bomboane de ciocolată cu arahide. Le aruncați în partea de tavan neinundată și încercați să le prindeți cu gura.

Băgați la cuptor o prăjitură în care turnați toată esența de vanilie. În felul ăsta combateți nu doar mirosul de ciment, ci creșteți și temperatura casei în luna iulie. Când începeți să transpirați și sunteți în pragul leșinului, veți vedea cum începe să se usuce tavanul.


Luați o pungă de popcorn și mergeți la etajele superioare unde au început să spargă pentru a vedea pe unde curge apa.

vineri, iulie 22

Ești cel mai fericit când ai doar două cești în casă

Acesta ar fi trebuit să fie un post romantico-melancolic și despre filozofia zen. Dar nu va fi. Realitatea e simplă: cumpărăm prea mult, adesea mânați de nevoi emoționale. Stilul "coțofană" cum a zis azi cineva la birou. Am fost o astfel de coțofană și, dacă ne gândim la cărți, încă mai sunt. Cu diferența că nu mai cumpăr compulsiv, că mă informez înainte, că dau mai departe cărțile pe care știu că nu le voi mai citi niciodată.

Te dai de gol când stai singur într-o dimineață în fața rafturilor cu peste douăzeci și ceva de cești. Sigur, mie mi-a luat mulți ani să-mi dau seama că ești cel mai fericit când ai doar două cești în casă, dar ce știam atunci și ce încep să aflu abia de-acum. Dar tocmai partea asta a călătoriei e cea mai frumoasă. Și trebuie să dai, să te eliberezi, să sortezi, să reorganizezi. Să vezi clar și să fii sincer cu tine. Ceea ce sclipea la început, cu eticheta încă netăiată, n-o să te facă niciodată fericit atâta timp cât interiorul e praf. Nici coafura făcută în zeci de minute bune nu ajută la crearea unui spirit mai disciplinat, mai curat, mai puternic. Și munca aia la interior e, culmea, cea mai ieftină, aproape gratis. Atâta doar că da, cel puțin la început, nu-i plăcută, nu-i nici pe departe ca mersul la cumpărături. Dar să nu-mi spui că nu te-ai întors niciodată de la shopping cu sacoșele pline de cumpărături și cu mare gol în stomac.


Sursa
Nu e simplu să faci curat în interior și nici în viață, dar trebuie să faci pasul. Să te întrebi ce-i cu toate obiectele din jur, ce îți folosește cu adevărat și ce trebuie dăruit mai departe. Să te gândești la puținul pe care îl confruntă zi de zi alții. La preamultul care pe tine nu te-a ajutat la nimic. Pentru un scriitor liniștea care vine din lipsa lucrurilor e esențială, dar nu-ți dai seama de asta decât atunci când începi să dai, să donezi sau pur și simplu să vinzi alte lucruri care te-au obosit fără să știi. Prezența lor invizibilă și, totuși, apăsătoare. Sigur, sigur aveți lucruri ascunse în cutii, mai multe exemplare din ceva, reviste nesortate cu anii, cămăși de a căror existență ați și uitat. Nu mai așteptați sortatul ăsta, sunt atât de mulți alții care au nevoie de ele acum.

Sursa
Cred că lumea n-a fost niciodată un loc în care să ne permitem să ne gândim prea mult la noi. Însă roadele acelui egoism feroce se văd, la nivel mondial, abia acum. O "globalizare" nefastă, de data aceasta. Dar într-o notă mai veselă, ca să nu mă duc și ca să nu vă duc din nou cu gândul la știrile pe care le auzim în ultima vreme dimineața la radio, vă promit că turele acestea de donații sau de sortare vă vor face să vă simțiți mult mai eliberați.

marți, iulie 19

Un Quo vadis pentru Mic dejun de București

Mă tem să mai spun concluziilor pe nume, să le îngustez până când ajung doar niște cuvinte-cheie. Am învățat că cele mai frumoase trăiri, alături de cele mai importante concluzii, se țin ori numai pentru tine, ori pentru cel mult încă un altul. Mai am, ca orice om, întrebări care mă frământă, lucruri pe care-mi doresc să le fac, feluri în care-mi doresc să cresc, profesional și personal. Dar creșterea această mă încântă, mai ales că nu e un parcurs pe care-l fac cu încăpățânare, ci cu onestitate, asigurându-mă că sunt mulțumită de lucrurile care ajung să-mi poarte numele. Și, sigur, întotdeauna mai e loc de îmbunătățit și niciodată nu știi cum ceva creat acum multă vreme vine să-ți facă ziua mai senină în prezent. Dar lucrurile bune te vor găsi muncind cu zâmbetul pe buze. Și spun asta fiindcă am constatat pe propria piele cum îndârjirea nu a dus niciodată nimic bun.
Sursa


Las aici citatul acesta pe care l-am găsit pe un blog foarte frumos. E un citat care mi se pare destul de reprezentativ pentru ce ni se întâmplă acum ca omenire și care-mi amintește și de doi bătrânei din romanul lui Karel Capek, Fabrica de absolut.

Citatul de mai jos e însă din Colosul din Maroussi de Henry Miller:

A-ţi goli mintea este o faptă eroică, şi încă una foarte sănătoasă. A sta tăcut întreaga zi, a nu vedea ziare, a nu asculta radio sau bârfe, a fi pe deplin leneş, pe deplin indiferent faţă de soarta omenirii, este cel mai de soi leac pe care un om şi-l poate dărui sieşi. Tot ce-ai învăţat din cărţi se scurge treptat; problemele se topesc şi dispar; încet-încet, te desprinzi de toate; atunci când îţi permiţi să cugeţi, gândirea devine foarte primitivă; trupul devine un nou şi minunat instrument; priveşti cu alţi ochi plantele sau pietrele sau peştii; te întrebi ce încearcă oamenii să realizeze cu activităţile lor frenetice; ştii că undeva e război, dar habar n-ai despre ce e vorba sau de ce le place oamenilor să se ucidă unii pe alţii; priveşti spre un loc cum e Albania – la rândul ei mă priveşte în ochi neabătut – şi îţi spui: ieri era a grecilor, astăzi e a italienilor, mâine ar putea fi a germanilor sau a japonezilor şi o laşi să fie ceea ce alege ea. Când eşti cinstit cu tine însuţi, nu contează ce drapel flutură deasupra capului tău sau cine e stăpân, sau dacă vorbeşti engleză sau monongaleză. Lipsa ziarelor, a ştirilor despre ce fac oamenii în diferite părţi ale lumii pentru ca viaţa să devină mai uşor de trăit sau de netrăit, este un privilegiu unic. Sunt sigur că ar fi un mare pas înainte dacă am putea scăpa de ziare. Ziarele dau naştere la ură, bârfă, lăcomie, invidie, suspiciune, frică, răutate. Nu avem nevoie de adevăr aşa cum este el prezentat în ziarele cotidiene. Avem nevoie de pace, solitudine şi tihnă. Dacă am putea să declarăm toţi grevă şi să renunţăm cu toată sinceritatea la a mai fi interesaţi de ce face vecinul nostru, am putea obţine un nou contract cu viaţa.

Citesc mult și încerc să nu mă las din nou să cad în nerăbdarea care mă prinde ori de câte ori încep un proiect nou. Din dorința de a organiza cât mai bine, încerc să fac cât mai multe și atunci mi se pare că nu-mi mai rămâne timp nici să respir.

Ca să vă imaginați cum au arătat ultimele 36 de ore, pot spune doar că momentan am ochii roșii, azi-dimineață la 6.30 pregăteam spaghetti de porumb cu spanac, roșii cherry și muuult usturoi. Lucrasem înainte de asta la un articol și am continuat să lucrez și după aceea până la 8 și un pic când am plecat spre muncă. Iar în celelalte 24 de ore citisem și scrisesem cam 17 ore. Un raport onest, timp în care am strecurat și o jumătate de pepene roșu și uriaș.

Ce-ați hrănit până acum cu pasiune și ce v-a adus bucurii în cele din urmă? Sunt curioasă în timp ce mi-aș dori ca noi toți să ajungem acolo unde ne dorim la timpul potrivit.

joi, iulie 14

Cum să ne punem la adăpost de furie sau de supărare

Știu cum sună titlul, ca o promisiune pe care știm deja că nu o putem ține prea ușor, nu față de noi înșine, nu față de ceilalți. Însă nimeni nu ne merită supărările și aici ne includem și pe noi. Trăim într-o lume agitată, supusă prea des unui haos pe care nu-l putem controla. Însă ceea ce putem controla (și știu că ați mai auzit asta) e reacția noastră față de ceea ce ni se întâmplă.

Sunt nenumărate motive care pot deveni surse de stres, de supărare, chiar furie. Și e o încercare teribil de grea să începem să le vedem în două categorii separate: cele care se pot rezolva și cele care au nevoie de mai mult timp. Și spun asta fiindcă de-a lungul vieții, zi de zi, problemele pe care le întâmpinăm se rezolvă în cele din urmă. Despre cele mai multe nu ne mai amintim. Și ne-am fi amintit și mai puțin dacă, la momentul respectiv, le-am fi gestionat altfel.


Știu că nu e ușor. Obișnuiam să mă înfurii, realmente să mă înfurii, pe mine, pe situații, pe alții. Și au trecut ani până când m-am schimbat, până când forța aceea care hrănea furia sau care era furia însăși a slăbit, până am ajuns la un echilibru interior cu mult mai puternic. S-a făcut, deci, liniște. Însă în aglomerația unei zile se mai ivesc lucruri care mă stresează. Sunt om, nu mașină. Sunt mai calmă, dar nu a walking zen buddhist. Nu că în asta ar fi ceva rău. Doar că în acest prezent plin de multe lucruri, se ivesc și situații care ne iau prin surprindere și cu ajutorul cărora putem să învățăm cum să reacționăm, odată confruntați cu astfel de situatții noi.

Se pot întâmpla să fie mai mulți factori laolaltă, te poți stresa din cauza unei simple vizite la medic (ceva ce pare de înțeles într-o țară cu un sistem medical slab, cu precizarea însă că e mai sănătos să mergem la medic, să ne facem analizele, să avem totuși încredere că, așa cum și noi ne facem meseria, și-o fac și ceilalți).

Iar acolo unde ni se face o nedreptate, să avem încredere că justiția va avea de spus un cuvânt. Și acolo unde ține de noi, de eforturile noastre, să fim conștienți de asta și să nu dăm vina pe un context care n-are nimic de-a face cu ceea ce noi înșine nu am făcut.

Cât despre ceea ce ne enervează sau ne supără, deși e doar o mărunțenie, cum îmi place să spun, să ne amintim de asta și, totodată, de problemele mai grave pe care le au atât de mulți alți oameni. Știu că avem tendința să le vedem doar pe ale noastre, să nu ne intereseze de ce probleme au alții, dar ca remediu la primul instinct, acela de a mă supăra (because human, not machine, remember?), mi-am propus să fac un bine, să dăruiesc ceva cuiva care are mai puțin. Și știu că până și faptul că-mi orientez atenția către altceva mă ajută. Și, tot așa, un exercițiu azi, altul mâine, până când voi deprinde un nou obicei: acela de a-mi aminti că pot chiar să zâmbesc în fața tuturor lucrurilor care CHIAR au rezolvare.

Și-un gând și-o mulțumire către cel care-mi amintește de asta ori de câte ori mă supăr din cauza vreunei mărunțenii.


miercuri, iulie 13

Duminică de târg, ce-am găsit și cum arată rețeta de pandișpan de post sau pandișpan vegan

Comori din târg


Am cumpărat duminica trecută, din târg, printre cele o sută de strănuturi ale mele și printre cele o sută de urări de sănătate din partea unor oameni care mă vedeau pentru prima dată câteva rame vechi, două cărți realmente neprețuite și două tablouri. Toate cele de mai sus cu un total de aproximativ... 15 lei. Astfel de plimbări, astfel de momente care nu au, în fapt, niciun preț, sunt preferatele mele.

Am nevoie să redescopăr orașul mai frumos în interiorul orașului care pare că s-a pierdut pe sine. Colțurile magice par din ce în ce mai mici, chiar dacă trebuie să recunosc că locurile mele preferate s-au schimbat, iar melancolia a fost înlocuită de un simț mai ascuțit al realității. Visez mai puțin cu ochii deschiși, dar sunt, în același timp, infinit mai fericită.

Cred doar că mi-a luat mult timp să înțeleg ce îmi aduce împlinire și ce mă face fericită. Și nimic din aceste lucruri nu se câștigă ușor. Îmi doresc ca, la final de zi, să fiu mândră de ceea ce am realizat și să mă pot privi în oglindă cu onestitate.

Ieri seară am terminat, la o oră destul de târzie, un articol despre condiția artistului în proza scurtă a lui Samuel Beckett, autorul piesei "Așteptându-l pe Godot". Dau ca exemplu felul acesta de muncă din care îmi obțin o atât de mare satisfacție. E unul dintre lucrurile care mă ajută să cresc, atât profesional, cât și personal. Fiindcă mulțumirile de genul acesta merg mână-n mână. Echilibrul interior se va reflecta în toate acțiunile noastre.

Oamenii pe care îi admir cei mai mult sunt și cei care lucrează foarte mult. Sunt sigură ca au avut și ei căutările și fricile lor. Și rezultatele muncii de azi sunt dovada că, în mare parte, și le-au depășit. Însă tot ei sunt cei care încă păstrează temeri și o modestie care îi face irezistibili. Și, cred, artiști desăvârșiti.

Mai devreme, în căști, Janis Joplin cânta "Cry Baby". Și pentru că l-am văzut recent, spun și aici: deși Janis: Little Girl Blue nu e cel mai bun documentar, o să vă schimbe perspectiva asupra multor piese pe care le-a cântat. O apropiere care apare abia după ce se mai șterg unele dintre nemulțumirile legate de documentar.



Pandișpan de casă, înainte de a fi dat la cuptor
Știu că toate gândurile mele de-acum par puțin alandala, dar o să vă rog să mai aveți puțintică răbdare. Blogul se schimbă, eu mă schimb, prioritățile sunt altele, însă acest loc în care cel mai adesea vizitatorii au fost cei care m-au făcut să nu-l închid va avea ușile deschise, poate chiar mai deschise, în continuare.

Una dintre cărțile preferate despre care puteți citi AICI.
Și, la final, un bonus pentru răbdare: rețeta de pandișpan de post sau vegan.

Pandișpanul e făcut după o rețetă adaptată după cea originală, găsită aici.

Veți avea nevoie de 1 cană lapte migdale, 30 ml ulei măsline, 1 plic și jumătate praf de copt, 450 g făină, 100 g zahăr brun,  coajă lămâie, 1 praf de sare, 500 g fructe

Amestecăm laptele de migdale cu zahărul până acesta din urmă se dizolvă. Adăugăm uleiul, coaja de lămâie, praful de sare. Făina și praful de copt se amestecă separat și se adaugă peste compoziția ingredientelor lichide. Amestecăm bine ca să avem o compoziție omogenă. Dacă preferați un aluat mai dulce, puteți adăuga mai mult zahăr brun sau orice alt îndulcitor preferați.

În tava tapetată cu hârtie de copt turnăm aluatul și dăm la copt 40 de min. Gata, mai departe știți ce aveți de făcut.

Sănătate!


luni, iulie 4

Aud că Firea vrea ciment

Mă îngrozește gândul că, în loc să ne plantăm din ce în ce mai multe grădini, în loc să deschidem ochii în ceasul al doisprezecelea, cum fac atât de multe capitale europene, noi ne adâncim în spartul semințelor pe bănci, în bucuria unor trotuare noi pentru care se taie copaci, în plăcerea nesocotită de a ne vedea copiii jucându-se pe bitumul din parcuri. Ou sont les neiges d'antan și unde ne e capul? Îmi dau seama, cu tristețe, că cele mai simple și firești lucruri au ajuns să ne fie cele mai necunoscute și cele mai îndepărtate.

Bucureștiul a avut perioada lui de înflorire. Am luptat pentru el cum am crezut noi mai bine. Dar acum trebuie doar să faci o plimbare de câteva ore bune ca să-i vezi degradarea. Să vezi cum dacă pe o parte a străzii ceva se renovează o clădire veche (lucru rar, foarte rar), pe cealaltă parte sunt demolate trei clădiri istorice și se construiește o fiară din metal și sticlă.

Să vezi cum oamenii nu se mai întâlnesc nicicum, niciunde. Nu mai ținem la standarde, nu ne mai pasă. Am ajuns să credem că nici în afară nu e mai bine, că și la ei sunt câini maidanezi și gunoaie pe jos, gropi, trafic și poluare. Niciodată la nivelul acesta și deloc în țările cu adevărat civilizate. Acolo nu-ți zdrelești pantofii la zece metri după ce ai ieșit din casă, nu riști să-ți rupi piciorul de vreun fier ieșit aiurea din trotuat, nu ai șanse să cazi într-o gură de canal lăsată descoperită, nu te strecori, ca pieton, printre mașini în viteză care nu mai țin cont de nimic.

Bucureștiul nu și-a făcut parcuri noi, dar a continuat să construiască în mod nebunesc. A cimentuit tot, iar acum, primarul recent ales nu mai vrea activități culturale care să blocheze traficul în weekend. Cele atât de multe activități culturale în care abundă, nu-i așa, orașul. Mă gândesc cu groază că va conduce orașul după nemulțumiri personale. Mă întreb și nu pricep ce așteptări au avut cei care au votat-o... probabil cei care nu au mers în viața lor la o piesă de teatru și probabil cei pe care acum o să-i bucure vestea.

Încerc să mă fac că nu văd degradarea asta. Dar Bucureștiul s-a întors în ultimii doi-trei ani la a fi Bucureștiul neîngrijit de-acum multă vreme. L-au obosit și pe el încercările repetate, dar eșuate, de a mai schimba ceva. Într-o țară în care educația nu își mai face datoria, nu ai cum să mai speri la generații noi de cetățeni cărora să le mai pese de altceva în afară de propria persoană și până și ideea asta înțeleasă greșit. Ne paște, mă tem, o lege a junglei de... ciment.


marți, iunie 7

Cum s-a făcut de-am devenit un om mai organizat

Aș vrea să fi existat un manual cu instrucțiuni pe care să-l desfășor înaintea voastră. Aș vrea să vă fi putut spune că am făcut asta, și asta, și asta. Adevărul e că m-am trezit într-o zi și mi-am dat seama că de ceva vreme fac toate lucrurile pe care le face, în mod obișnuit, un om organizat (duce lucrurile la locul lor după ce nu le mai folosește, păstrează ordinea în dulapul cu haine, știe ce se află în fiecare cutie din fiecare colț al casei etc.).

Ceea ce n-a reușit mama să mă covingă să fiu în 29 de ani am reușit, fără să știu exact cum, în mai puțin de un an. Probabil că declicul s-a produs în momentul în care am donat o cantitate considerabilă de haine și de cărți. Mi-am dat seama că nu am nevoie de acele lucruri, că nu le simt lipsa, că nu depind de ele, că nu am efectiv nevoie de ele. De câte ori nu punem deoparte cutii, cutiuțe, borcănașe, sârmulițe, șnurulețe, cataloage etc., convinși că într-o bună zi ne vor folosi la ceva? Sigur, nu toată lumea face asta și mă înclin în fața celor care nu suferă de sindromul coțofanei. Eu nu fac parte din acea categorie de oameni la fel de organizați, dar mi-am dat seama că schimbarea s-a produs, mai întâi, în interior. Un echilibru al meu, câștigat prin muncă și efort în ultimii doi ani, a ajuns în cele din urmă să se producă și la exterior. Despre drumul care nu a fost ușor, care a însemnat o desprindere de ceea ce însemna înainte viața în ansamblul ei, am povestit cu alte ocazii.



Sursa


Săptămâna aceasta m-am trezit etichetând niște cutii pe care, peste câteva săptămâni, nu le voi mai folosi. Dar chiar și până atunci, am simțit că nu mai pot răbda ca încălțămintea să fie pur și simplu alandala în cutii. Am șters fiecare pereche de ghete, le-am trecut în somnul cel de vară și-am scos la înaintare sandalele. Domnește, pe rafturi, o ordine care înainte n-ar fi fost niciodată făcută de mine și-aș fi crezut că duhul cel bun și blând al organizării a intrat pe sub ușă în casă.

Credeam, tot zilele trecute, că multe nu mai sunt de dat, de aruncat. Am descoperit însă că mai existau, pe balcon, ca exemplu concret, câteva cutii în care nu îndrăznisem să umblu. O parte din ceea ce mă pasionase cândva se afla acolo, ținea de munca de acum câțiva ani, de ceea ce credeam că va fi munca mea de creație pe termen lung. Și fiindcă nu mereu vezi din afară lucrurile așa cum sunt în interior, prezentul meu nu regretă  nicicum trecutul și, cel mai important, nu i se face dor. Pentru mine, asta înseamnă asumarea tuturor deciziilor pe care le-am luat până acum. Și e o luptă grea să înveți să trăiești fără regrete, să te împaci cu greșelile, să știi când ai fost vinovat și când nu. Un exercițiu de sinceritate căruia i te jertfești, dar din care ieși mai curat.

Sursa


Sigur că m-am lăsat influențață de mai toate clipurile de pe YouTube care vorbesc de #downsizing și trăitul în spații mici. Mi-e drag să locuiesc într-o casă care te îmbrățișează ca un prieten drag și pentru asta mi-am dat seama că am nevoie de lumină, de spațiu alb, deschis, de obiectele dragi la vedere (cărțile, vinilurile), mult mai puține decât ceea ce așezam înainte pe orice spațiu pe care credeam că se mai poate expune ceva.


Sursa
Am cumpărat (căci a dori e omenește) zece feluri de cești, farfurii, lingurițe, furculițe. Să constat că nu le folosesc zilnic decât pe unele dintre ele, întotdeauna aceleași. Oboseala care se creează din cauza acestui surplus ajunge, în cele din urmă, să nu te mai lase să-i faci și mai mult loc printre rafturi. Când simțim că avem deja prea mult, nu mai mult mobilier e rezolvarea.

Și spun asta deși plănuiesc o bibliotecă până în tavan și un dulap pentru hainele de iarnă. Dar numai pentru că sunt schimbări necesare tot pentru eliberarea spațiului, pentru o mai bună organizare care va ascunde vederii obiecte pe care, de exemplu, le folosești numai uneori sau doar un anotimp din an. Promit să continui procesul de curățenie și anunț, pe această cale, că unul dintre rafturile din balcon a fost înfrumusețat, pentru prima dată în istoria sa de la IKEA încoace, cu niște ghivece cu plante (vii :p).



Am făcut o ordine nemiloasă, o spun cu toată sinceritatea. Am învățat că organizarea se învață, dar că nu e simplă, că implică eforturi aproape constante, dar că recompensa are un gust cât se poate de dulce.