Ad

vineri, mai 27

Căutătorul de aur. Mărturisiri. Jurnal de București

Cine ești? Ce te definește cu adevărat? Am crezut, multă vreme în copilăria mea, că vreau să devin regizor-scenarist. În mintea mea, mergeau mână în mână și nu am renunțat la idee decât abia atunci când, după liceul de limbi străine, am crezut că singura alegere e o facultate de același profil. La ATF se intra, se spunea, foarte greu și trebuia făcută pregătire în prealabil. Evident, fie nu mi-am dorit suficient de mult, fie mi-a fost teamă. Scriam mult când eram copil. Publicam în revistele școlii, în mici ziare. Era un fel de-a fi, un fel de-a exista. Mă îndopam cu povești în timp ce mă îndopam cu pufarine. Nu mă săturam de niciunele. Mi-a luat ani să-mi dau seama că aproape tot ceea ce am ales să fac mai târziu în viață mă ținea strâns legată de scris. Și a picta, pentru mine, e un fel de-a scrie. Blogul celălalt, blogul personal, a supraviețuit aproape zece ani. Revin uneori acolo, doar ca să mă mir cum știam să scriu înainte. Am descoperit însă că scrisul e ceea ce mă definește pe mine, e parte din natura mea de om. E rațiunea de a fi, alături de alte sentimente și valori care mă compun. Și azi, cu experiența multor ani trecuți, sunt mândră de ceea ce îmi place, de ceea ce am ales să fac și nu mă mai simt vinovată pentru ceea ce am ales, în alte perioade ale vieții să fac, crezând că există și altceva în afară de scris care să mă poată mulțumi la fel de mult.


sursa
"Il y a quelques mois j’ai acheté une grande maison. Celle de mes rêves les plus fous. Une belle et grande demeure, avec un très grand jardin, de grandes pièces, des grandes chambres. De l’espace, de la lumière, du calme puisque cette maison ne se situe pas à Paris. Pour le moment je garde encore le lieu pour moi. Mais elle est loin de Paris, dans une magnifique région que nous offre la France.

Mes enfants pourront sortir de la maison sans avoir à craindre les voitures, aller à l’école à pieds, faire du vélo dans les rues, devant la maison. Côtoyer des animaux, autres que des chiens et des chats, tous les jours. Manger de bonnes choses du jardin. Tous les jours. Respirer, prendre le temps, vivre." - Stéphanie Zwicky

O mică întrerupere "a programului", fiindcă fragmentul de mai jos e dintr-o postare de acum câteva zile:

"Fragmentul de mai sus, de pe un blog pe care-l urmăream acum mulți ani, vorbește despre liniște sau, mai bine zis, despre bucuria de a trăi în liniște. Pacea care vine din interior are nevoie, în ziua de azi, să fie însoțită și de o liniște a naturii, a ceea ce ne înconjoară. Ori liniștea, în 2016, a devenit un lux.

Mi-e dor să aud, la cinci dimineața, cocoșii cântând. Ba chiar mi-e dor să mi se facă frică de întunericul unei nopți adânci cu un cer înstelat. Acolo unde seninul e senin și unde cerul nu e ascuns de luminile stradale, de farurile mașinilor și de o poluare care ne amețește, zi de zi, oră de oră.

Sunt multe zile, deja săptămâni, de când îmi golesc casa. Donez haine, mă îndepărtez de obiectele de care nu mai am nevoie. Cine eram acum mulți ani avea nevoie de ele. Suplineam alte goluri cu obiecte. Cumpăram de dragul obiectelor frumoase, fără să mă întreb dacă am cu adevărat nevoie de ele.

Încarc cutii, sortez aproape continuu totul, din nou și din nou. Până la epuizare, până la eliberare. Sunt rămășițele unui eu trecut, unei versiuni care a existat acum multă vreme. Frenezia căutărilor s-a încheiat însă, iar echilibrul meu interior e însăși energia care îmi indică obiectele care nu fac decât să aglomereze inutil un spațiu și așa mic."

Așa se fac schimbările, prin multă muncă, prin eforturi pe care îmi doresc să le fac și în scris. Nu m-am considerat niciodată un om perfecționist, dar m-am lovit de această barieră în scris, când nu las să vadă lumina zilei un fragment care nu mă mulțumește pe deplin. Ori tocmai aici, uneori, puțină infatuare (doar puțină) nu strică. Numai pentru a putea duce lucrurile bune la bun sfârșit.



Îmi place să cred că am ajuns, cât de cât, să mă cunosc. Știu când doare ce doare, știu că am și rezerve de putere și valuri de creativitate pe care nu le pot însă ademeni și folosi după bunul plac, nu întotdeauna. Știu însă, la final de zi, că sunt un om fragil. Că între copilul timid și adultul responsabil, un echilibru câștigat cu greu mă face o persoană care iubește liniștea. Am străbătut, mi se pare, un drum, o etapă importantă a vieții mele, un traseu năbădoios, greoi, cu multe căutări și poate nu întotdeauna la fel de multe răspunsuri. Iar acum, ca răsplată, aș vrea să cred, toate deciziile mele din trecut fac acest prezent care aparține liniștii. Iar eu, la final de zi, sunt recunoscătoare. Nu mai sunt "căutătorul de aur" al lui Le Clezio, nu-mi imaginez că sunt altcineva decât cine sunt. Zâmbesc. Și zâmbesc din adâncul inimii.

luni, aprilie 25

11 feluri în care poate arăta masa de Paște

Azi m-am încăpățânat să visez cu ochii larg deschiși la soare, la foarte mult soare. La mers cu picioarele desculțe printr-o iarbă cât se poate de verde și vie. La inspirat adânc în piept mirosul de meri înfloriți. Azi m-am încăpățânat să uit, preț de câteva clipe, cum arată orașul.

Mi s-a părut întotdeauna că Paștele e o sărbătoare pentru care nu ne luăm foarte mult timp. Totul se face pe fugă, mai ales în ultimii ani, când timpul pare să se fi comprimat. Am scurtat programul de relaxare și odihnă, am scos de pe listă pregătirile majore pe care le făceau părinții noștri și-am încercat să facem din această sărbătoare un mic eveniment de bifat.

Dar tocmai pentru că micul roman al lui Michael Ende, Momo, m-a influențat nespus de mult, îmi doresc să opresc puțin timpul în această perioadă, chiar dacă e vorba de numai două zile. Și cred că e foarte important să știi cum să faci ca lucrurile să arate bine, profitând de unele scurtături care-ți sunt astăzi la îndemână.

Iată câteva feluri în care poate arăta masa de Paște. Nu trebuie să ne dăm peste cap și să cumpărăm veselă nouă. Trebuie să ne folosim cât mai bine posibil de ceea ce avem deja. Avem veselă verde? Niște nuanțe de albastru și turcoaz se vor potrivi de minune (de la șervețelele de masă până la ouă de ciocolată în staniol albastru). Nu vrem sau nu găsim nimic albastru? Niște flori albe rezolvă problema. Asta ca să nu plece nimeni de la ideea că nu se poate sau că ideile de mai jos sunt imposibil de realizat.
Sursa


Dacă nu plouă și dacă încăpățânarea mea se va dovedi în cele din urmă utilă, ne putem refugia în mijlocul naturii. Dacă putem instala o masă afară, eu tot am de gând să scotocesc prin vitrina bunicii după iepuri albi de porțelan, oricât ar suna asta a Alice în Țara Minunilor.

Sursa
Verdele și albastrul de care povesteam mai sus. Cât se poate de simplu și de efect. Aș mânca direct într-un pom sau sub o tufă mare de liliac.

Sursa
Și pentru că am adus vorba de liliac, mai jos sunt două dintre preferatele mele. Cât mai simplu și, cred, cât mai aproape de lucrurile mai importante care înseamnă, în fond, a te bucura de a fi, a trăi, a împărți cu cei de lângă tine.

Sursa

Sursa
Recunosc că după ce am terminat selecţia iniţială, mi-am dat seama că mai toate alegerile mergeau cam în aceeaşi direcţie şi semănau destul de mult. Aşa că mi-am zis că n-ar fi rău să nu uit totuşi că suntem în 2016 şi să-mi scot puţin nasul şi privirea din poveştile care mi-au influenţat şi exemplele date până acum.
Sursa
Un exemplu de design minimalist pentru cei care nu se tem să încerce şi altceva şi care s-au îndrăgostit de o simplitate pe care nu oricine o poate adopta cu eleganţă în egală măsură. Pentru că un astfel de design minimalist trebuie să vină şi dintr-un echilibru care sprijină astfel de alegeri simple numai în aparenţă.

Sursa


Tot printre preferatele mele e și cea de mai jos. Nu cred că farfuriile galbene sunt motivul care mă fac să îndrăgesc această așezare a mesei, ci combinația dintre verde, galben și ceea ce mă duce cu gândul la lemnul natural.

Sursa


Poate nu neapărat de Paște fiindcă mi-ar plăcea ca masa mea să arate mai tot timpul așa (momentan mănânc lângă junglă), iar toată această peripeție vizuală m-a convins să mut din nou mobilierul prin bucătărie. A zecea oară e cu noroc.


Sursa
Puținul care poate funcționa de minune e exemplul de mai jos. Orice mic detaliu care ne duce cu gândul la primăvara își va face simțite efectele. O floare, o crenguță pe jumătate înflorită, un ou mic de ciocolată.

Sursa

Sursa

Pentru curajoși, pentru cei care au vesela în zece culori și cărora li se pare că nimic nu merge cu nimic, iată o variantă de rezolvare a problemei. În aceeași categorie intră și cei care-și cumpără câte o cană nouă în fiecare lună și care se opresc abia atunci când își dau seama că-n ultimele zece luni au băut dintr-o singură ceașcă.


Sursa

Mai jos, din nou, preferata. Flori de câmp, lemn lăsat natural, o variantă rustică și cu un ușor parfum de Provence. E bine să ne lăsăm inspirați, e bine să credem, e bine să ne păstrăm visele cât mai aproape de noi. Pentru că, ușor-ușor, se îndeplinesc toate.


Sursa

Sursa

Iar pentru mesele tradiţionale româneşti nu am ales nimic tocmai pentru că prefer un amestec de modern cu tradiţional şi pentru că încă nu m-am gândit cum va arăta masa din acest an, dar mi-ar plăcea să mă inspir din cele de mai sus. Dar, ca idee, masa ideală de Paşte e într-o duminică învăluită în alb, mult alb, cu narcise galbene sau albe pe faţa de masă, cu un cozonac proaspăt, cu ferestrele larg deschise, cu soarele care încălzeşte totul şi cu cei dragi alături. Puţin şi atât de mult în acelaşi timp.

miercuri, aprilie 20

7 tipuri de bucatarii cu design japonez

Poate că inconștient m-am dus spre ordinea atât de drastică a designului japonez. E o ordine care mă liniștește, care îmi dă o senzație de control, de siguranță. E ceea ce se întâmplă ori de câte ori casele noastre sunt în ordine. Mintea noastră se reflectă în felul în care ne organizăm și invers. Am avut, în toamnă, o perioadă de dezorganizare. Obiceiurile bune au fost primele care s-au dus pe apa sâmbetei. Așa că, peste iarnă, m-am trezit cu o imunitate scăzută. În mintea celor care mă cunoșteau drept un om care mănâncă sănătos (poate prea sănătos), am devenit acel paradox pe două picioare. Un "cum de mănânci sănătos și, totuși, ești răcită tot timpul?". Sunt efectele unei dezorganizări care nu se vede, sunt doar efectele unui program pe care nici eu nu-l observam, a unei nepăsări care și-a arătat colții sub forma unei sinuzite-alergii-strănutat-zilnic-de-mai-multe-ori-spre-nesfârșita-(ne)răbdare a celor din jur. Sigur că îmi doresc să fiu bine. Sigur că ne dorim cu toții să fim bine. Însă nu întotdeauna avem realmente grijă de noi. Cred că avem cu toții în minte câteva lucruri pe care le facem sau nu și știm că nu sunt mereu cele mai bune opțiuni: de la faptul că uităm să ne mai ridicăm de la birou până la somn prea puțin sau o alimentație deficitară, lista e lungă. Să trecem însă la design și la ordine, mai ales că sunt hotărâtă să fac această sinuzită să treacă după ce o bombardez cu mult usturoi, ardei iute, multe fructe, o cură cu cătină, miere și lămâie, mai ales că vremea caldă și necapricioasă se mai lasă așteptată.

Bucătăria de mai jos e simplu de făcut și e cea spre care tind mult ca design. La comandă se pot face, cu bani puțini, astfel de băncuțe și rafturi. Spațiul de depozitare cu uși albe sau cutii în culori deschise sunt necesare și le-aș recomanda oricui își renovează sau amenajează bucătăria (cât mai mult spațiu de depozitare!), mai ales pentru că în continuare am nevoie de o piesă de mobilier cu uși în bucătăria mea. Și, ca post-scriptum, nu vă temeți de parchet în bucătărie. E o opțiune extrem de potrivită și caldă pentru o lume cimentuită din ce în ce mai mult.

Sursa.
Al doilea model pe care vi-l propun elimină spațiile de depozitare pe care le descriam mai sus. Spațiul, e adevărat, e unul mai îngust, iar mobilierul păstrează dimensiuni alungite și înguste, continuând astfel senzația de alungire a încăperii și lăsând suficient loc de mișcare în zona de gătit. Suprafețele metalice și nuanțele de gri se potrivesc de minune cu cele de lemn, în nuanțe de stejar sau cireș, nuanțe calde, în orice caz. Pentru nuanțele de nuc sau wenghe puteți alege, cel mai bine, suprafețe de marmură albă.

Sursa.
Nu știu dacă e un trend recent sau dacă bunicii noștri obișnuiau să-și împodobească bucătăria cu plante. E adevărat că, așa cum îmi amintesc, bucătăria noastră de vară avea multe mușcate în fereastră, însă azi pasiunea pentru plante poate transforma o bucătărie obișnuită într-o seră cu aromă de prăjituri. De la orhidee până la obișnuita iederă, totul își poate face loc în bucătărie. Un perete plin de ierburi aromatice nu va avea doar un efect surprinzător, dar va fi și cât se poate de util în bucătărie.

Sursa.
O bucătărie care seamănă cu al doilea design presentat, dar care oferă un spațiu mai mic de lucru. Dacă mă întrebați pe mine, îi lipsesc niște plante, însă din nou e reprezentativ modelul ușilor cât mai simple pentru spațiile de depozitare și al liniilor drepte. Predomină și aici materialele naturale.

Sursa.
Non-conformismul, chiar când pleacă de la un punct bine definit, nu ține cont de reguli. Mai jos ne putem gândi la un design japonez descompus. Elemente disparate, accente folosite doar pe jumătate și obiecte specifice tradiției japoneze sunt trăsăturile care compun designul de mai jos.

Sursa.
Printre preferatele mele se numără această bucătărie care îmbină elemente mai îndrăznețe și care se îndepărtează parțial de ideea de a lăsa cât mai puține obiecte de decor sau ustensile de bucătărie la vedere. O bucătărie de tipul exo-schelet nu e pe placul tuturor. La mine-n bucătărie aflați dintr-o privire unde țin piperul, orezul, furculițele, farfuriile de la bunica și fețele de masă. Și cartofii încolțiți. Ați prins ideea. Totul e la vedere și asta dă senzația de mult haos. Problemă de remediat, rămâne de văzut cum.

Sursa.
Iar încă una dintre preferate. Ferestrele mari care ocupă două treimi din perete și mobilierul în linii cât mai simple, fără să transmită impresia de răceală (nu aceeași senzație o s-o avem dacă ne lăsăm ferestrele de garsonieră fără perdele sau draperii), fac "bucătărie bună".

Sursa.
Ca un fel de bonus, o modalitate de a amenaja masa puțin diferit atunci când ne vin prietenii în vizită. E adevărat, iar asta am observat în mai multe rânduri, că există o anumită stânjeneală inclusiv a conversației, atunci când totul pare atât de aranjat ca mai jos. Și cred că asta e din cauză că ne-am pierdut obișnuința de a trăi frumos inclusiv atunci când luăm masa, de a nu face nimic pe grabă și de a nu ne intimida când dăm cu ochii de o masă ca cea de mai jos. Și dacă observați asta la petrecerile cu prietenii, insistați, insistați. Și turnați vin în pahare, ca soluție finală și, totodată, obligatorie.

Sursa.



marți, aprilie 12

Jurnal de București în forme noi și podele fantastice

sursa
 În forme noi, în forme cât se poate de noi, în fiecare primăvară, listele de la început de an se reiau. Ce-a fost făcut și ce n-a fost făcut. Ce rămâne de tăiat de pe listă și ce rămâne încă de bifat. Despre temeri, un singur lucru: că uneori lași timpul să treacă pe lângă tine cu o viteză mult prea mare, pur și simplu să treacă. Dar din fiecare astfel de moment, lecții. O mai bună organizare. O înțelegere mai mai ascuțită a cum se pot face unele sau altele.
sursa
 E ușor să faci, până la urmă. Te separi, te închizi, te retragi în cocon, în mijlocul acestei lumi. Tragi linie în jur, faci un cerc și-ți spui: aici, în interiorul cercului, lucrez. Oamenii pe care-i admir cel mai mult lucrează așa, în cercuri închise. Se retrag de pe Facebook atunci când au de tradus o carte. Închid ferestrele în fața lumii înconjurătoare și iscoditoare. Taie de pe listă accesul curioșilor și celor care pun prea multe întrebări. Nimic nu-i oprește de la ceea ce știu că au de făcut. La mine s-a făcut liniște, încă n-am tras cercul, dar stau cu această nouă descoperire în brațe. Nu e chiar nouă, dar eu văd lucrurile mai bine, în forme și contururi noi. Deci așa funcționează, altfel spus. Privesc tot ceea ce am lucrat și tot mai vreau să repar, să schimb. Apoi, separat, vezi că alții se mulțumesc și cu un lucru de mijloc, un strat între foarte profund și extrem de superficial. Media lor aritmetică nu mă mulțumește.
sursa
Deci e simplu. Și dincolo de zgomotul lumii, aplecarea asupra lucrurilor esențiale te face să descoperi universuri noi. Se creează conexiuni inexistente până atunci, mici artificii pocnesc în interior, se aprind una de la cealaltă, trasează o linie continuă și înflăcărată. Deci așa funcționează lucrurile. Și mai încerci să răspunzi la ce rămâne în paranteză, la cum arată un echilibru a ceea ce te face mulțumit, dacă nu chiar fericit. Dar până și aici, din acest exercițiu al muncii organizate, se vor naște noi contururi, vei vede totul mult mai clar. Deci, concluzii. Muncă și organizare. Disciplină și răbdare. Încredere și zâmbet. Soare și, da, iubire.

miercuri, februarie 17

Obiceiurile bune sunt primele care dispar

Spuneți-mi repede care a fost ultimul lucru fain de care v-ați lăsat. De la mersul la sală sau la înot sau la dans (you name it), de la o rutină care vă pria până la un regim alimentar sănătos și un program care vă ajuta să vă puneți în aplicare planurile, cu toții avem câte ceva bun de care ne-am lăsat. Și știm cu toții cât de greu, presque imposibil (fals imposibil), ne e să ne lăsăm ceva despre care știm clar că ne dăunează. De ce? Psihologii au probabil un bagaj considerabil de răspunsuri la această întrebare. Evident, sunt diferite în funcție de fiecare persoană în parte, dar câteva lucruri știm și noi: suntem, ca oameni, predispuși către... confort, ca să nu zic lene. Și preferăm satisfacția de moment în locul uneia de lungă durată. Sacrificiul, efortul susținut constant și o religiozitate a programului nu se prea află în agendele noastre decât la început de an.

© sursa

Am renunțat și eu la nenumărate obiceiuri bune, iar pentru că știu am preferat să uit cât de bine îmi făceau, m-am hotărât să țin și un jurnal în care să includ lucrurile bune care se schimbă odată cu un stil de viață mai sănătos: sport, mâncare mai bună, timp organizat mai eficient.

Și trebuie să spun că față de acum un an văd progrese. Mi-e mai ușor să mă țin aproape zilnic de yoga, să reintru în "rutina" de a face astfel de exerciții chiar și atunci când aș prefera să dorm (și de câte ori n-am prefera să ne întindem în pat, mai ales după o zi întreagă de lucru?).

©sursa
De la o cafea pe săptămână m-am trezit că am ajuns din nou la două pe zi. E doar un mic exemplu de delăsare. Dar constatarea acestor lucruri îmi amintește și că pot fi oricând oprite pentru ca a reveni la obiceiuri mai bune.

De multe ori, oboseala e cea care duce la mici excepții. Fac mâine ce pot face și azi. Și acel mâine se amână până când trece o săptămână întreagă. Știm cum e, nu-i așa?

Și mai cred că, de multe ori, pentru că avem o țintă anume, nu avem răbdare să ajungem acolo unde ne dorim și abandonăm lupta. Ori și răbdarea e marea lecție din acest an.

Altă lecție importantă a fost yoga. M-a ajutat să înțeleg câtă încredere trebuie să am în rezultate. De fapt, câtă încredere să am în faptul că, prin efort susținut, vor apărea și rezultatele. Și da, ca începător (fac yoga de un an și două luni), ca om care cam opt ore pe zi stă la birou, dacă iei o pauză de o săptămână-două, corpul tău își va "recâștiga" rigiditatea. Așa că de 3-4 ori pe săptămână va fi suficient pentru a vedea rezultate concrete, pentru a oferi corpului o rutină bună și pentru a ne menține corpul tonifiat.

În rest, cred că încerc să continui să am încredere în aceste lecții-observații. Să ţinem deci o evidenţă a lucrurilor bune care ni se întâmplă tot aşa cum ar trebui să avem grijă şi timp pentru cei dragi din vieţile noastre (şi pentru noi înşine inclusiv).

marți, februarie 9

Câteva lucruri pentru tine, câteva lucruri pentru mine. Jurnal de București



pe fugă cumva, încă puțină muncă. fără rețete, scurtă pauză. și multă încredere în ceea ce e bine și în ceea ce va continua să fie bine. și în ceea ce poți face și în ceea ce știi că poți face mai bine. și multă răbdare. mi se pare că, pe lângă altele, anul ăsta e și despre răbdarea pe care o avem cu noi înșine atunci când încercăm să ne decupăm de o formă pe care am adoptat-o timp de prea multă vreme. și ce bine. deci, răbdare și încredere.

adun amintiri cu soare, cu ore de prânz, cu o lumină nouă. am cules, zic eu, cea mai dragă amintire de săptămâna aceasta. bucureștiul se îndârjește și mai tare. își închide nemilos aproape ușile și devine din ce în ce mai inaccesibil. întunericului timpuriu din fiecare zi i se alătură și barierele pe care le ridică din ce în ce mai mult între oameni. nu ne mai adunăm, ca-n alte dăți, nicăieri. ne revine, deci, o datorie: să ne regăsim cu drag la adăpostul caselor noastre, să deschidem ușile, să fim mai inimoși.

poate din acest miez de înțelegere va crește și o nouă comunitate care va funcționa în conformitate cu propria-i definiție.

înapoi la muncă. apoi pauză, apoi iar muncă. zâmbete, mulțumiri, priviri directe, fără teamă. aveți încredere în ce puteți face. și răbdare.

marți, ianuarie 19

Nu cumva am uitat să fim înţelegători cu noi? Şi masa de prânz

Aproape că o să ajung să postez povestiri în ramă dacă voi continua să meditez profund la întâlnirile de peste zi ca să vorbesc, la final, despre mâncare. Sau despre muzică fiindcă înainte de a discuta orice altceva trebuie să ascultăm împreună albumul câştigător de Grammy în 1965:



Şi acum, întrebarea: nu cumva am uitat să fim înţelegători cu noi? Nu cumva am uitat blândeţea pe care ne-o datorăm, nu cumva habar nu mai avem cum să ne fim cei mai buni prieteni? Şi spun asta pentru că, mai devreme, m-am supărat dintr-un motiv anume şi m-am trezit imediat spunându-mi că trebuie să o iau totuşi mai uşor, să am răbdare şi, ce e mai important, să nu uit progresele făcute. Totul în mintea mea, în acea clipă de supărare, se ştersese cu buretele. Mi se părea că nu se schimbase nimic din ceea ce încercasem să schimb. Nimic mai fals. Dar din acea supărare, din acea încrâncenare, eu nu mai vedeam nicicum că e momentul perfect pentru a-mi fi cea mai bună prietenă.

Cât de mult îi iubim pe cei dragi din vieţile noastre? Mult, nu-i aşa? Le-am oferi şi le oferim ce-i mai bun şi ne dorim tot binele pentru ei. Avem grijă să facem să le fie bine. Însă pe noi ne criticăm, adesea. Nici prin cap nu ne-ar trece să ne punem în fruntea priorităţilor. Ne-am simţi ca nişte infractori. Însă e straniu, nu-i aşa, că nu reuşim să vedem şi în ce măsură am reuşi să fim şi mai puternici pentru ceilalţi dacă ne-am oferi şi nouă, în egală măsură, acele rezerve de bine şi de iubire pe care le punem la păstrare pentru ceilalţi.

Şi atât despre asta. Să avem deci răbdare cu noi. Să ne iertăm. Să ne iubim. Să avem încredere că merităm ce e mai bun. Şi să pricepem că nu e absolut nimic rău în asta.

Iar acum, despre masa de prânz! Ca nuca în perete, ştiu. Ca o porţie de spaghetti servită la prânz într-o duminică după-amiază şi povestită într-o seară de luni.

©mic dejun de bucureşti 2016