Ad

marți, februarie 9

Câteva lucruri pentru tine, câteva lucruri pentru mine. Jurnal de București



pe fugă cumva, încă puțină muncă. fără rețete, scurtă pauză. și multă încredere în ceea ce e bine și în ceea ce va continua să fie bine. și în ceea ce poți face și în ceea ce știi că poți face mai bine. și multă răbdare. mi se pare că, pe lângă altele, anul ăsta e și despre răbdarea pe care o avem cu noi înșine atunci când încercăm să ne decupăm de o formă pe care am adoptat-o timp de prea multă vreme. și ce bine. deci, răbdare și încredere.

adun amintiri cu soare, cu ore de prânz, cu o lumină nouă. am cules, zic eu, cea mai dragă amintire de săptămâna aceasta. bucureștiul se îndârjește și mai tare. își închide nemilos aproape ușile și devine din ce în ce mai inaccesibil. întunericului timpuriu din fiecare zi i se alătură și barierele pe care le ridică din ce în ce mai mult între oameni. nu ne mai adunăm, ca-n alte dăți, nicăieri. ne revine, deci, o datorie: să ne regăsim cu drag la adăpostul caselor noastre, să deschidem ușile, să fim mai inimoși.

poate din acest miez de înțelegere va crește și o nouă comunitate care va funcționa în conformitate cu propria-i definiție.

înapoi la muncă. apoi pauză, apoi iar muncă. zâmbete, mulțumiri, priviri directe, fără teamă. aveți încredere în ce puteți face. și răbdare.

marți, ianuarie 19

Nu cumva am uitat să fim înţelegători cu noi? Şi masa de prânz

Aproape că o să ajung să postez povestiri în ramă dacă voi continua să meditez profund la întâlnirile de peste zi ca să vorbesc, la final, despre mâncare. Sau despre muzică fiindcă înainte de a discuta orice altceva trebuie să ascultăm împreună albumul câştigător de Grammy în 1965:



Şi acum, întrebarea: nu cumva am uitat să fim înţelegători cu noi? Nu cumva am uitat blândeţea pe care ne-o datorăm, nu cumva habar nu mai avem cum să ne fim cei mai buni prieteni? Şi spun asta pentru că, mai devreme, m-am supărat dintr-un motiv anume şi m-am trezit imediat spunându-mi că trebuie să o iau totuşi mai uşor, să am răbdare şi, ce e mai important, să nu uit progresele făcute. Totul în mintea mea, în acea clipă de supărare, se ştersese cu buretele. Mi se părea că nu se schimbase nimic din ceea ce încercasem să schimb. Nimic mai fals. Dar din acea supărare, din acea încrâncenare, eu nu mai vedeam nicicum că e momentul perfect pentru a-mi fi cea mai bună prietenă.

Cât de mult îi iubim pe cei dragi din vieţile noastre? Mult, nu-i aşa? Le-am oferi şi le oferim ce-i mai bun şi ne dorim tot binele pentru ei. Avem grijă să facem să le fie bine. Însă pe noi ne criticăm, adesea. Nici prin cap nu ne-ar trece să ne punem în fruntea priorităţilor. Ne-am simţi ca nişte infractori. Însă e straniu, nu-i aşa, că nu reuşim să vedem şi în ce măsură am reuşi să fim şi mai puternici pentru ceilalţi dacă ne-am oferi şi nouă, în egală măsură, acele rezerve de bine şi de iubire pe care le punem la păstrare pentru ceilalţi.

Şi atât despre asta. Să avem deci răbdare cu noi. Să ne iertăm. Să ne iubim. Să avem încredere că merităm ce e mai bun. Şi să pricepem că nu e absolut nimic rău în asta.

Iar acum, despre masa de prânz! Ca nuca în perete, ştiu. Ca o porţie de spaghetti servită la prânz într-o duminică după-amiază şi povestită într-o seară de luni.

©mic dejun de bucureşti 2016



duminică, ianuarie 17

Bună, ce faci?

Ieri, iar, o zi bună, blândă şi plină. Abia spre seară, zăpezi, o petrecere şi inevitabila întrebare "Bună, ce faci?". Şi tocmai obligaţia asta de a croi un răspuns, un orice altceva în afară de "bine", un ceva care să nu înceapă cu un simplu "păi".

©mic dejun de bucuresti - foto pentru bookaholic
Ieri, deci, zi în care dimineaţa a început cu decizia de a scrie un articol despre Susan Sontag al cărei jurnal îl citesc în această perioadă, încet, blajin, de parcă aş sta la poveşti cu un prieten vechi. Şi ieri, în timp ce scriam, aflu că era şi ziua ei. Detaliu important care mie-mi scăpase. Dar ce coincidenţă frumoasă. Aşa că articolul devenit omagiu poate fi citit aici.

Apoi texte, texte, texte, citite pentru un atelier de creative writing la care merg azi. Şi muncă, dar înainte o scurtă vizită la un târg de viniluri de unde m-am întors cu:



Şi, mai târziu, o petrecere într-o mansardă, lungă, dar plăcută conversaţie despre psihologia aplicată. Şi petrecerea de la care m-am retras relativ devreme, cu gândul la Coldrexul meu de-acasă, cu bucuria că am străbătut deja nămeţii şi cu concluzia că abilităţile mele de a socializa au, după o vârstă, propria lor oră de mers la culcare. Iată însă şi mansarda:


Azi, lectură, nouă carte începută (Zaharia Stancu - Zile de lagăr, o recomand, alături de orice despre ororile războiului şi teroarea comunismului!). Apoi atelierul şi, pe seară, cu puţin noroc, film.

Concluzii? Ieri, mică revelaţie: ce bine e să poţi face în sfârşit ceea ce îţi place, ceea ce te defineşte ca individ, ceea ce constituie unicul şi cel mai bun răspuns la întrebarea "Bună, ce faci?".

Şi, iată, mâncarea, mic dejun rapid, sănătos, iar uneori ceva alandala, bomboane de ciocolată la ora opt de dimineaţă servite cu o cafea neagră şi tare:


măr, hrişcă, scorţişoară, zahăr din flori de cocos, seminţe de cânepă

miercuri, ianuarie 6

Lectura zilei: Până la lună și înapoi


Rămân adeseori fără cuvinte. Sunt situații în care nu știu cum să reacționez. Sau momente în care citesc și plâng. Sunt cărți care îmi frământă sufletul și care consumă din mine mai mult decât pot avea uneori răbdare. Las cartea deoparte, las să treacă o vreme, apoi revin. Sunt lucruri pe care nu le-am făcut din teama de durere. Sunt situații pe care le-am evitat din frica de a nu suferi din nou la fel de mult.


Mai jos e povestea extraordinară a unui om minunat. Sau povestea a doi oameni care au țesut împreună cea mai frumoasă poveste dintre o mamă și fiul ei. E recomandarea mea pentru lectura săptămânii și sper să vină și pentru voi cu aceeași însemnătate și încărcătură (pozitivă!) emoțională cum a fost pentru mine:


"În cele din urmă, dar cu siguranţă nu cea mai puţin importantă, a fost iubirea. Pare un slogan, dar am simţit că iubirea chiar vindecă totul. Copilul a înflorit având dragoste şi afecţiune, a fost un proces uimitor – şi-a schimbat fizionomia, a crescut foarte mult în înălţime şi greutate. I s-a relaxat faţa, nu mai are acea privire hăituită a copiilor abandonaţi, zâmbeşte des. Mulţi din cei care nu ştiu povestea noastră îmi spun cât de mult seamănă cu mine fizic."

Toată povestea aici: http://www.decatorevista.ro/pana-la-luna-si-inapoi/

marți, ianuarie 5

Desert simplu fără rețetă. Pere coapte cu ciocolată neagră și ce am înțeles din Chef, filmul

©mic dejun de bucuresti 2015
A trecut blogul acesta prin niște aventuri frumoase, chiar și atunci când nu mă ocupam prea tare de el. Dar cel mai important e că mi-a adus ca dar un om minunat care îmi încântă diminețile ori de câte ori îi aud vocea la radio. Și am învățat că oamenii alături de care mergi mai departe de la an la an sunt rari. Și cu atât mai prețioși.


Nu am o rutină a muncii în afara muncii. Plec dimineața, mă întorc seara. Lumina nu prea așteaptă după mine. Iar vara nu prea stau în casă. Și nici nu încing cuptorul pentru vreo minunăție de tartă. Și nici multe altele pe care nu le făceam dintr-o delăsare prostească. Până la urmă, de ce nu facem lucrurile acelea despre care știm că ne plac atât de mult? Ce ne ține departe de ceea știm că ne-ar plăcea la nebunie să facem?

M-am uitat la Chef, filmul. M-am uitat de trei ori, întâmplător, nu la rând, nu am atâta răbdare. Dar de fiecare dată mi-a amintit de același lucru: trebuie să facem lucrurile ca la carte și, în același timp, cu pasiune. Și trebuie să învățăm regulile de bază dacă vrem să inventăm pe urmă. Cel puțin așa funcționez eu. Nu am un talent deosebit într-ale gătitului. Dacă gătesc cu drag, iese ceva gustos. Dacă sunt nervoasă, mai bine beau un ceai și-am încheiat povestea, de ce să afum bucătăria degeaba? Dezastrul culinar e cert, în orice situație tensionată.

Numai că 2015 a fost un an blând care m-a învățat totuși niște lucruri importante. Și deși am simțit că am dăruit mai puțin, în ultima lună din an am primit atât de multe cadouri (atenție, nu neapărat materiale) încât mai că nu mi-au dat lacrimile de emoție. Nu, nu mă așteptam la oportunitățile care mi s-au oferit. Și nu mă așteptam nici ca un om care mă vedea pentru prima oară în viața lui să îmi facă un cadou-surpriză atât de frumos. Nu mă așteptam să mi se ofere încrederea pe care am primit-o de la oameni cu care nu schimbasem prea multe cuvinte în timpul anului. Și, iată, pe dos și totuși cât se poate de la fix toate.

Mai sus, desertul meu preferat, alături de orice e plăcintă fierbinte cu înghețată sau orice e ciocolată cu ciocolată.


Pere coapte cu nuci, miere și ciocolată neagră. Când nu știți ce să mâncați bun de tot, când nu vă vine să vă afundați mâinile în aluatul de tartă, când vreți să vă răsfățați fără să vă dăruiți și câteva minute bune de spălat vase și tăvi de copt.

Am eu niște planuri pentru 2016, tot dintr-ale gătitului. Dar nu le pot spune, nu pentru că nu se mai împlinesc, ci pentru că multe au funcționat mai bine dacă m-am lăsat în voia unor lucruri în timp ce am făcut totul ca la carte și am muncit. Am muncit, da, iar de-aici au venit niște lucruri frumoase de tot. Însă despre astea, în episodul următor...




luni, ianuarie 4

10 lecţii din 2015 şi zero planuri pentru 2016

© mic dejun de bucuresti


Există lucruri de care mă tem şi în 2016. Şi amintesc de asta fiindcă una dintre cele mai dureroase propoziţii din anul trecut a avut de-a face cu frica. Acum zâmbesc. E aşa de firesc să ne mai fie şi frică. Fiindcă suntem oameni, suntem diferiţi, iar diferenţele noastre sunt cele care ne fac unici. Şi ce bine că suntem diferiţi.

Lecţii? Mi-e frică de concluzii categorice. Şi mi-e frică de oamenii care bat cu pumnul în masă în timp ce rostesc o concluzie categorică. Una pentru care ar fi în stare să te scoată în stradă la o mică lămurire suplimentară.

Nu vreau să vorbesc despre lucrurile încheiate. Nimic nu e definitiv, lucrurile se schimbă, Noi ne schimbăm constant. Şi ce bine că avem această libertate.

1. Ceea ce continui să faci în mod sincer şi onest faţă de tine va da în cele din urmă rezultate. Dar va trebui să munceşti constant, să depui eforturi reale şi să nu trişezi. Fiindcă şi rezultatul va fi pe măsură.

2. Alimentaţia vegană mi-a priit până acum. Mai fac excepţii, mai întind mâna după vreo prăjitură în care nu mă mai interesează ce-a pus bucătarul. Lucrez într-un birou cu oameni care, în afară de faptul că-mi sunt dragi, ne ospătează ocazional cu dulciuri şi voie bună.

3. Nu toate depind de noi, însă nu sunt puţine lucrurile pe care le putem controla. De la cât dormim, cum gândim şi cum alegem să reacţionăm într-o anumită situaţie până la ce ne dorim să schimbăm azi, mâine, luna viitoare şi la cine ne dorim să ne fie alături zi de zi.

4. Am înţeles şi mai bine cine sunt oamenii importanţi din viaţa mea. Şi-i iubesc enorm. Am învăţat, zic eu, ceva ce până acum mi se părea un paradox: să iubesc mai mult dăruind mai mult în vreme ce mă pun pe mine pe primul plan.

5. Un an de yoga şi atelierele de dans contemporan au fost şi sunt unele dintre cele mai bune experienţe. Şi dacă nu pot merge la câte ateliere mi-aş dori, cu yoga mi-e mult mai uşor. Zi de zi, observând rezultate pe care nimic altceva nu mi le-a adus.

6. Eforturile susţinute sunt cele care duc la rezultate concrete. În spatele unui singur moment de aplauze se ascund, de cele mai multe ori, luni de muncă. În spatele unui moment important şi apreciat se ascund, adesea, ani de muncă.

7. Încrederea în noi se construieşte în timp. Nu suntem toţi la fel. Se spune că lucrurile potrivite vin spre noi atunci când avem nevoie de ele. Prietena mea cea mai bună îmi spunea, în seara aceasta, că poate începem noi să le vedem abia la momentul potrivit. Citindu-l zilele acestea pe Mihai Şora, "Despre dialogul interior", îmi dau seama şi mai bine cât de multe obstacole ne punem filtrând totul prin toate frământările interioare. Dar aşa e construit omul. E crucea multora. Şi o ducem devenind mai mari prin interogări continue, prin răspunsuri pe care le căutăm la nesfârşit. Şi, în cele din urmă, creştem.

8. Iubirea de sine e un arbore puternic pe care îl creştem în interior. Nu iubirea egoistă, ci acea iubire pe care uităm să ne-o oferim, mai întâi, nouă înşine. Acea iubire care ne permite să fim blânzi, răbdători, iertători. Şi cea care ne reînvaţă să zâmbim mai mult.

9. Ceea ce credem azi că e adevărat se poate dovedi fals mâine. Şi asta nu înseamnă că suntem oameni răi sau mai puţin buni. Trebuie să ştim ce e firesc şi nefiresc în viaţă. Şi, la fel, care ne sunt principiile, valorile, la ce ţinem şi ce vrem să schimbăm. Şi, în tot acest timp, să nu ne trăim viaţa cu ochelari de cal.

10. M-am întrebat cel mai des în anul care a trecut ce vreau eu şi ce m-ar face fericită. Şi răspunsurile m-au ajutat, de multe ori, să ies din situaţii complicate, să mă "salvez" la timp, să nu-mi sacrific liniştea. Da, liniştea e preţioasă, fericirea voastră contează cel mai mult. Nu vă mai faceţi griji în legătură cu ceea ce vor crede alţii despre voi. Voi ştiţi cine şi cum sunteţi. Şi nu puteţi mulţumi toţi oamenii. Puteţi să nu-i răniţi intenţionat. Dar ce greu e să rosteşti uneori un cuvânt fără să laşi în urmă o rană.

Planuri? Zero. Şi totuşi glumesc. Le am, le mai trec din când în când pe hârtie. O să verific şi acum agenda, să văd totuşi ce-ar trebui revizuit. Mi-am propus să spun oamenilor verde-n faţă când ceva mă supără. Nu peste zece zile, nu peste un an. În prezent, faţă în faţă, ca să avem o conversaţie reală. Ca să vedem care dintre noi suporta conversaţia. Fiindcă şi eu, şi alţi oameni, am devenit convinşi că vorbim cu o imagine virtuală, cu un avatar al cuiva care în realitate nu există. Prea mult online, prea puţine confruntări în viaţa reală. Şi nimic nu se compară cu o îmbrăţişare, nimic nu poate străbate mai clar decât o privire în ochii celuilalt, nimic nu poate învinge dragostea care de prea puţine ori se "trăieşte" cu adevărat virtual. Nu imagini, ci strângeri de mână. Nu emoticon-uri, ci emoţii şi sentimente reale şi blânde. Şi multă, multă iubire. Iată planurile pentru 2016.

miercuri, decembrie 30

Nu mă mai sperie dezordinea

© mic dejun de bucureşti


Nu am o listă mare de concluzii pe final de an. Ştiu doar că voi fugi mâncând pământul de orice om care va avea impresia că mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu şi că va simţi nevoia să mi-o şi spună. N-avem oare cu toţii întrebări care poate nu ne lasă să dormim uneori? Şi nu avem drumuri atât de diferite căutând lucruri la fel de diferite? Şi-atunci nu cred că altcineva poate vedea până în adâncul inimii tale. Sau poate am găsit profeţi şi nu i-am recunoscut. Încep această postare, vedeţi şi voi, cu ceea ce a durut anul acesta. Fiindcă nu a fost un an perfect, dar a fost un an frumos, un an bun cu mine.

Surprizele au venit în ultimele luni din an, adunate şi aşezate ca în cea mai bine scrisă carte. Şi fiecare experienţă a venit cu lecţii noi şi concluzii pe care le voi păstra numai pentru mine. Am muncit mult, am descoperit şi mai mult ce-mi place să fac şi felul în care ceea ce fac mă ajută să cresc. Am umplut un gol care se făcea din ce în ce mai mare şi pentru care nu-mi luam din timpul pe care îl consumam cu orice altceva.

Revenind la proiecte, am scris în ultima jumătate de an mai mult ca niciodată şi continui să scriu. Au fost întâmplări care nu ar fi avut loc dacă nu făceam ceea ce fac, dacă nu îmi urmam inima şi dacă nu aş fi pus la început de 2015 pe o hârtiuţă lucrurile care au ajuns până la urmă să ia formă.

Am încheiat anul cu experienţe care mi-au demonstrat că pot face mult mai mult decât cred, am publicat primele texte de poezie într-o antologie, fiind unul dintre cei trei câştigători, i-am avut aproape pe unii dintre cei mai dragi prieteni şi pe mama (cel mai drag şi cel mai bun prieten) la premierea de la Humanitas Kretzulescu. Am primit propuneri de proiecte şi am acceptat. Am îndrăznit să cer şi mi s-a oferit şansa să demonstrez că pot.

Am înţeles că fac cel mai bine lucrurile atunci când le fac din iubirea faţă de mine, în primul rând. Poţi să-ţi repeţi că o să faci să-ţi fie bine, dar nu poţi stabili un moment concret în timp de la care înţelegi exact ce ai de făcut. Se întâmplă treptat, singura certitudine ar fi, în cazul meu, că toate eforturile au contat.

Revenind totuşi măcar un pic la ceea ce e Mic Dejun, nu pot descrie cu siguranţă traseul, dar ştiu ce responsabilitate am faţă de proiect. Şi va continua şi ştiu că veţi fi la fel de aproape ca şi până acum, fiindcă nimic din toate acestea n-ar fi continuat dacă nu aţi fi revenit cu acelaşi entuziasm care m-a ajutat şi pe mine să merg mai departe.

Continui şi în 2016 un regim alimentar vegan. Anul acesta a fost unul preponderent vegan, după alţi patru ani de dieta vegetariană. Spun "dietă" şi spun "regim", dar nimic nu mi-a lipsit, ci am descoperit o bogăţie de alimente care există dincolo de ceea ce am mâncat până la 23 de ani.

Ştiu ce îmi doresc pentru 2016, dar au legătură numai şi numai cu mine. Nu ştiu cum de mi-a trecut vreodată prin cap să-mi doresc ceva ce chiar nu ţinea de mine. Cred în lucrurile cu iz de miracol, dar parcă uneori mai pierdem legătura dintre ceea ce ţine de noi şi lucrurile asupra cărora chiar nu avem niciun fel de control.

Şi ca să menţionez totuşi unele schimbări pozitive petrecute în corp, o să amintesc că se încheie şi un an de yoga, practicată neregulat, dar suficient de des încât să am parte de o transformare fizică de care să fiu mulţumită. Yoga îţi remodelează tot corpul şi îţi face cadou (după câteva sesiuni serioase, desigur) de nişte muşchi pe care eu cel puţin nu i-am avut niciodată. Şi mă mir în fiecare zi de felul în care corpul acesta se reconstruieşte astfel. Iar regimul vegan a ajutat enorm.

Închei aici cu acest mic jurnal de Bucureşti, unul cât se poate de personal de data aceasta. Chiar şi acum pregătesc o scurtă călătorie pe care o fac tot pentru mine. Şi niciodată n-am fost mai plăcut impresionată de felul în care întâmplările şi-au găsit loc în luna mea de decembrie.

Şi a fost frumos. Şi încă este. Vă doresc un an nou aşa cum vi-l doriţi, cu mult bine pentru voi şi pentru ceilalţi, cu bucuria schimbării şi cu entuziasm faţă de nou!

P.S. Ieri, în plină reorganizare a casei, cu toate cărţile aşezate pe jos, cu mici obiecte cărora o să le găsesc noi destinatari, mi-am dat seama că, pentru prima oară, nu mă mai sperie dezordinea. :)