vineri, octombrie 7

Casă nouă

Sunt eu, Mic dejun de Bucureşti. Ştiu, am o faţă nouă, mustăţi şi mi-e un pic mai frig decât de obicei. Fularul e tricotat de mine. Voiam să vă invit pe noul site unde ne vom întâlni de-acum înainte: www.micdejundebucuresti.ro.

Da, într-adevăr, după cum vedeți, am și ochelari noi. Şi sper să vă placă şi vouă. Va fi o călătorie miiiinunată!


vineri, septembrie 30

Barierele mici duc la ziduri din ce în ce mai înalte. Scurt jurnal de Bucureşti



Despre bariere. Despre cum se ridică, între clădiri, între străzi, între oameni. Despre ce ne transmit şi ce nu ne spun. Despre ce ascund sau despre ce protejează. Despre rolul nostru, ca oameni, în a le dărâma, în a le străbate, în a le face să nu existe. Ziduri. False ziduri de protecţie. Umanitatea împărţită în pătrate, în linii întretăiate, în trasee cu un marker. Roşu.

De la zidurile mici se nasc cele mari. De la barierele venite din educaţie se nasc barierele unor ţări întregi. Bucureştiul se dezvoltă ca o junglă şi întinde bariere. Înalţă ziduri. Închide uşi. Bucureştiul nu mai comunică la fel de eficient prin şi pentru oameni. Bucureştiul se desprinde de propriul miez şi şi-l macină, îl sfărâmă în dinţi încă puternici, îl aruncă în malaxor. Pe lângă acele rămăşiţe ale nepăsării noastre trecem zilnic.

De sancţionat barierele. Injustiţia. Nedreptatea. Fărădelegea. De sancţionat micile bariere care ajung să ridice ziduri înalte. De refăcut Bucureştiul, dar pentru oameni. Pentru copiii care vor dori un parc plin de copaci şi nu de ciment. Pentru că ceea ce nu schimbăm azi devine de zece ori mai puternic mâine.

Pentru că încă se poate.

joi, septembrie 29

Rețetă Mic Dejun: Banana bread vegană sau nu


Mă lovește uneori câte un cooking frenzy care se lasă cu copt până târziu în noapte. Și fiindcă mai nou m-am mutat și bucătăria nouă găzduiește un cuptor electric, amatoarea de făcut prăjituri s-a trezit la viață. E adevărat că s-au tocit îndemânările de-acum câțiva ani când scoteam tavă după tavă. Dar știu că încă există, deep deep down inside my chocolate soul.

Pentru această banana bread nu aveți nevoie nici de multe ingrediente, nici de foarte mult timp de pregătire. Singura condiție e să aveți banane foarte coapte la îndemână și ciocolată neagră. Desigur, puteți adăuga și nuci sau orice altceva mai doriți.

La arme, așadar. Sau la linguri și tăvi.

Ingrediente:

250 g făină
1 plic praf de copt
1 vârf de sare
1 praf de scorțișoară
3 banane medii foarte coapte
1 tabletă ciocolată neagră și jumătate (am folosit Schogetten)
30-40 ml ulei măsline
100 ml apă (sau lapte dacă nu vreți varianta vegană)
50 g zahăr brun

I. Într-un bol mare amestecăm ingredientele uscate pentru aluat: făina, praful de copt, sarea, scorțișoara.

II. În alt bol mare pisăm bananele cu furculița, adăugăm uleiul, apa sau laptele, zahărul. Amestecăm și încorporăm mixul în amestecul uscat din primul bol.

III. Când aluatul e omogen, adăugăm ciocolata tăiată bucăți.

IV. Dăm la cuptor circa 55 minute la 170-180 grade. E gata mai exact când se rumenește bine pe deasupra. Se lasă dacă o scoateți din cuptor mai devreme.

O recomand caldă și merge de minune cu o cafea, cafea, CAFEA!

Sursa

marți, septembrie 27

8 lecții despre iubire. O prezentare de Holley Murchison

Pe Holley Murchison o veți găsi lucrând în mai multe domenii, iar asta numai datorită faptului că nu credem că avem, ca oameni, un singur talent sau că ar trebui să ascultăm de cei care ne spun "alege o pasiune și devino cel mai bun în acel domeniu". Riscăm să ne trezim, mulți ani mai târziu, că am "greșit" pasiunea și că nu știm să facem decât ceva ce nu ne (mai) place. Și nici atunci nu e un capăt de țară, dar ce-ar fi să încercăm să găsim lucruri care funcționează și care ne împlinesc fiindcă ne punem la lucru mai multe abilități și pasiuni?





Mă regăsesc mult în abordarea lui Holley, iar asta după ani de zile în care, deși simțeam că îmi plac atât de multe și că mă pasionează atât de multe, mă simțeam în același timp și vinovată că nu mă pot hotărî. Nu mi-a spus nimeni că nu trebuie să aleg, dimpotrivă, am auzit întotdeauna argumente în favoarea contrariului.

Așa cum în școală ți se cere să alegi un profil, o specializare și sunt, de multe ori, smulse de lângă tine lucruri de suflet doar pentru că a trebuit să alegi.

Vestea bună e însă următoarea și vă sfătuiesc să v-o spuneți și vouă ori de câte ori simțiți nevoia: Hei, nu trebuie să aleg. Am o viață și vreau să mă bucur de pasiunile mele, de muncă, de explorarea creativității. Să caut până găsesc ceea ce îmi place. Să descopăr bucuria de a lucra făcând ceea ce îmi place. Să am curajul curiozității. Să nu renunț.


Lecțiile de iubire ale lui Holley sunt despre astfel de descoperiri, conexiuni, concluzii. Și pot fi aplicate în viața de zi cu zi pentru o viață mai bună, pentru o liniște mai mare, pentru un destin mai apropiat de ceea ce ne dorim pentru noi și cei dragi:

Lecția nr. 1. Onorează-ți trecutul.

Cine își iubește cu adevărat trecutul? "Durerea și traumele m-au învățat tot ce știu despre iubire", spune Holley.
"Opusul întunericului este lumina" și "în trecutul meu am învățat despre alegeri".
"Trecutul te pregătește pentru scopul tău" și "fiecare provocare pe care am înfruntat-o a devenit o îndemânare pe care am aplicat-o ca adult".

Lecția nr. 2. Cultivează empatia.

"Am învățat cum să ascult cu adevărat" și "am învățat, prin empatie, cum să fiu prezentă pentru alții".
"Dacă vrem să schimbăm lumea, trebuie să fim deschiși la experiențele altora chiar dacă nu ni s-au întâmplat neapărat și nouă".

Lecția nr. 3. Găsește-ți pasiunea (pasiunile).

"Totalul îndemânărilor, pasiunilor și lucrurilor care te interesează te face să fii cine ești și, mai important, te echipează astfel încât să fii pregătit să faci ceea ce ai de făcut."

"Căutarea pietrei mele prețioase ține numai de a-mi păstra curiozitatea".

"Cea mai pură formă de dragoste e felul în care comunicăm unii cu alții. Comunicarea duce la înțelegere și asta duce la schimbare".

"Învățăm că mereu trebuie să cerem permisiunea. Nu trebuie să cerem voie pentru a schimba lumea".


Lecția nr. 4: Sari.

"Fiecare salt a fost inițial o întrebare despre cum voi face față unei situații".

"Educația înseamnă iubire".

"Pentru a fi profesor, trebuie să fii mai întâi student".

"Dacă nu aduci lumii ceva în plus, atunci îi răpești ceva."

"Cred sincer că dacă avem mai mulți oameni și mai multe chipuri suficient de încrezătoare încât să-și facă cunoscute ideile, vor aduna triburi care să facă munca necesară pentru a schimba lumea".


Lecția nr. 5: Găsește-ți tribul.

"Nu poți face totul de unul singur".

"Nu toată lumea se poate îmbarcă în poveste, unii oameni nu sunt pregătiți".

"Să-ți găsești tribul înseamnă să găsești oameni care vor umple golurile pentru lucrurile pe care nu știi să le faci".


Lecția nr. 6: Predă-te.

"Nu poți înainta în iubire dacă nu ierți, nu poți înainta în iubire dacă nu renunți la trecut, nu poți înainta în iubire dacă nu te iubești pe tine".
"Iertarea e ceva de zi cu zi".
"Dragostea sălășluiește în prezent și se transmite prin tot".
"Fii puternic în credinta ta, scrie despre cum te simți, plângi. Predă-te durerii, disconfortului, sentimentelor pe care trebuie să le simți pentru a te vindeca".

Lecția nr. 7: Fii stăpânul vocii tale dacă vrei să lași o urmă.

"Să ai propria voce înseamnă să vorbești în apărarea ta, înseamnă să te alegi pe tine".
"Nu poți fi altora de folos dacă nu te servești mai întâi pe tine".


Lecția nr. 8: Alegem.

"Alegem cum trecutul nostru dă formă viitorului nostru și ce vom face cu toate momentele frumoase care se petrec între timp, alegem ce munți vom urca și ce munți vom încerca să ducem în spate, alegem cum vom răspunde nedreptăților lumii și pe care ne vom face că nu le vedem, ce reguli vom încălca pentru a face să fie mai bine".

"Având iubirea pe post de busolă, vei ajunge întotdeauna exact acolo unde trebuie, exact în mijlocul procesului de împlinire a scopului tău".

Și, pe final, trei întrebări pe care Holley ni le oferă ca temă de gândire:

Care va fi vocea ta?
Unde vei oferi iubire?
Când vei începe?



duminică, septembrie 25

De vizitat în weekend: Muzeul Theodor Pallady sau Casa Melik şi alte câteva case memoriale fascinante din Bucureşti

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi s-a întâmplat destul de des în weekend-urile din această vară să găsesc cu greu ceva de făcut în Bucureşti. Lăsând la o parte plimbatul pe străduţe şi mersul la cinema, vara bucureşteană nu a fost atât de plină de evenimente. Acum că e toamnă, au reînviat lansările de carte, expoziţiile, festivalurile de film, stagiunile de teatru etc. Însă am descoperit în câteva dimineţi de sâmbătă că există locuri minunate de vizitat şi de revizitat în Bucureşti, locuri în care nu există cozi şi, din păcate, doar câţiva vizitatori pe zi.

Las la o parte faptul că nu pot înţelege inexistenta promovare din partea celor care au în responsabilitate aceste locuri. Deşi unele dintre ele sunt bine întreţinute, metodele de promovare nu ţin deloc pasul cu vremurile actuale.

Muzeul Theodor Pallady este printre puţinele care se promovează organizând, printre altele, şi ateliere pictură pentru copii în această splendidă cameră de la etaj:

Sursa
Casa Melik sau Muzeul Theodor Pallady se află pe str. Spătarului nr. 22 (foarte aproape de bulevardul Carol I sau de bulevardul Calea Moşilor) şi a fost construită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Din 1971 casa găzduieşte colecţia de artă a sotilor Serafina şi Gheorghe Răut. Acesta din urmă, prieten cu Pallady şi locuind împreună la Paris în Place Dauphine, a adus în ţară şi lucrări ale binecunoscutului pictor. Puteţi vedea în Casa Melik picturile din atelierul parizian al lui Pallady.

În afară de acestea, colecţia cuprinde şi pictură europeană din secolele XVI-XIX, sculpturi, obiecte de artă decorativă, textile şi mobilier.


Fotografia apartine Ulitarnica.ro, adresă la care puteti vedea multe alte fotografii din Casa Melik.

Nu o să intru în amănunte despre toată istoria casei, o să vă mai spun că există un jurnal al însemnărilor lui Pallady pe care l-am citit şi despre care am scris aici.

Revenind însă la ceea ce puteţi vizita şi descoperi cu bucurie şi uimire, o să mai fac următoarele recomandări (vizitate toate şi absolut minunate, cu precădere Muzeul Memorial Liviu Rebreanu şi M. M. Tudor Arghezi, acesta din urmă cu o curte cochetă, un mic parc, mormântul scriitorului, mormântul lui Zdreanţă, precum şi tipografia proprie a lui Arghezi):

1. Muzeul Memorial Tudor Arghezi
Str. Mărţişor nr. 26, sector 4, Tel. 021/332.59.00

2. Muzeul Memorial "George si Agatha Bacovia"
Str. George Bacovia, nr. 63, sector 4, Tel. 021/332.45.47

3. Muzeul Menorial "Ion Minulescu şi Claudia Millian"
Str. Prof. Dr. Gheorghe Marinescu nr. 19, etaj 2, apt. 12, sector 5, Tel. 021/317.90.41

4. Muzeul Memorial "Liviu şi Fanny Rebreanu"
Str.  Prof. Dr. Gheorghe Marinescu nr. 19, etaj 2, apt. 11, sector 5, Tel. 021/317.90.42

Program de vizitare pentru cele patru de mai sus:

Marţi - Duminică
1 martie - 31 octombrie (orele 10.00 - 18.00)
1 noiembrie - 28 februarie (orele 9.00 - 17.00)

Vă recomand să sunaţi înainte pentru a vă asigura că e cineva acolo. Biletele sunt ieftine, nu-mi amintesc să fi trecut de 10 lei.


Pentru Muzeul Theodor Pallady, programul e următorul:

Miercuri - duminică
11.00 - 19.00 (mai - septembrie)
10-18.00 (octombrie - aprilie)
Închis: luni, marţi, 1 ianuarie, Duminica Paştelui, 25 decembrie

Telefon: 021/211.49.79

Am păstrat pentru final o casă la care voi reveni cu siguranţă fiindcă a fost şi cea mai mare surpriză pentru mine, devenind totodată şi un loc de sufletMuzeul Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck.

Sursa
Nu mi-a venit să cred că muzeul de mai sus e în Bucureşti, că s-a păstrat astfel (chiar dacă e vizibilă nevoia de reparaţii a casei), că nu s-au distrus, în comunism, ceea ce puteţi vedea mai sus. E una dintre puţinele locuri în care ai impresia că timpul a rămas în loc şi ţi-o poţi imagina pe Cecilia Storck plimbându-se printre unele dintre cele mai frumoase şi mai artistice încăperi pe care le-am văzut vreodată.

Ştiu că, cel puţin în Bucureşti, azi plouă, dar păstraţi aceste posibilităţi pentru un weekend viitor sau pentru o zi din săptămână în care aveţi timp. Şi dacă vă vin prietenii în vizită şi nu ştiţi pe unde să-i plimbaţi, vă promit că nu vor fi dezamăgiţi.



miercuri, septembrie 21

Pasiune sau bani? O întrebare simplă cu un răspuns complicat

Am descoperit în ultimele luni o altă metodă de a privi lucrurile. Am întors multe dintre lucrurile pe care le fac pe dos, le-am schimbat pe ici, pe colo (dar neapărat prin punctele esenţiale). Am accelerat procesul de învăţare, am scris, am rescris, am lucrat poate în acest an mai mult decât în ultimii la un loc. Şi nu am putut să nu-mi doresc să văd rezultate concrete, imediate. Însă în acelaşi timp am ştiut că nu toate depind de mine. În cadrul unei conferinţe la care am mers azi cineva a zis că norocul înseamnă că pregătirea întâlneşte oportunitatea. Şi n-am putut să fiu decât pe jumătate de acord cu asta. Fiindcă trăim într-o lume cu valori alterate, cu sisteme în care nu ne putem încrede întotdeauna şi cu criterii de care nu avem de ce să ţinem mereu cont.

Întocmai ca imaginile mele răsturnate, deşi obiectivul meu a fost să le privesc cu mai multă indulgenţă, tot aşa s-au întors şi unele valori faţă de care nu trebuie să fim însă indulgenţi. Am continuat şi continui să lucrez având doar pe jumătate rezultatul în minte, ceea ce fac zi de zi îmi place şi ştiu că, mai presus de orice, investesc în mine, iar asta îmi aduce o mulţumire care nu se măsoară în bani. Şi ce fericire, aş întreba, se măsoară vreodată în bani?

Sursa
M-am gândit mult la asta şi urmărind oameni de succes care au diferite definiţii pentru bogăţie, lux, confort, reuşită. Sunt multe teorii cu privire la asta şi sunt şi mai multe cărţi despre asta. Şi cred că fiecare om trebuie să îşi găsească până la urmă definiţia proprie fiindcă nicio altă definiţie împrumutată nu-l va îmbogăţi şi nici nu-l va face fericit.

Cineva spunea că adevăratul lux e să-ţi poţi petrece timpul aşa cum îţi doreşti. Mă întreb ce am face însă dacă am servi numai din borcanul cu miere zi de zi. Cât ne-ar ţine? Unii dintre cei mai echilibraţi oameni pe care îi ştiu muncesc în medie 12 ore pe zi, dar asta nu îi deranjează fiindcă le place ceea ce fac. Munca nu e o corvoadă şi n-ar trebui să fie pentru nimeni, numai că nu întotdeauna e aşa.

Mă gândesc însă la multe joburi care nu implică 12 ore de muncit pe câmp sau într-o fabrică de îmbrăcăminte şi nu presupune dormitul noaptea printre maşinile de cusut. Joburi de care mulţi nu sunt mulţumiţi şi în care oamenii pun foarte puţină pasiune.

S-a discutat azi, tot la acea conferinţă, despre antreprenoriat, despre lipsa de încredere pe care o avem în noi, ca români, despre lipsa spiritului de echipă deopotrivă. Tragem, fiecare pentru noi, şi nu ajungem niciunde.


În context mai restrâns, cred că în orice iniţiativă e nevoie de oameni care să fie pasionaţi de ceea ce fac, responsabili şi conştienţi că trebuie să îşi asume pe deplin orice acţiune. Şi, desigur, asta ar veni şi din respectul pe care fiecare dintre noi trebuie să-l aibă pentru sine.

Aşa că... pasiunea sau banii? Aş alege întotdeauna pasiunea. Chiar dacă nu întotdeauna poţi face numai ceea ce îţi doreşti, trebui să înveţi să îţi placă tot ceea ce faci. Şi mai ştiu că, deşi importanţi, deşi cu un rol precis în economie, banii pot să nu aducă nici cel mai mic strop de fericire dacă ceea ce faci te face realmente nefericit.

Şi cred că există echilibre, că nu trebuie să ne dorim să înotăm într-o piscină de lapte şi miere fiindcă nimic şi nimeni nu e perfect. Dar cred că putem fi oricând mai angajaţi, mai responsabili, mai devotaţi nu doar nouă, ci şi lucrurilor pe care le facem.

Aşa e, nu e aşa? Spuneţi-mi. Nu pretind şi nici nu vreau să las impresia (şi nici să mă conving eu pe mine) că am toate răspunsurile. Dar sunt curioasă să descopăr şi alte experienţe. Cum e mai bine pentru voi sau cum credeţi că ar fi mai bine?


vineri, septembrie 16

Cum să ne ținem mintea departe de poluare

Scriu articolul acesta într-o pauză pe care mi-am oferit-o mie, între multe alte articole, noutăți și titluri care-mi umplu ziua. Încerc să respir adânc și să-mi amintesc, din nou, care sunt lucrurile importante pentru mine. Într-o singură zi, căutăm, citim, ascultăm, răspundem, alergăm, cărăm, planificăm, notăm, concluzionăm. E ușor să ne lăsăm duse de curentul puternic al informațiilor, al lucrurilor pe care le avem de făcut sau pe care alții le așteaptă de la noi. În toată această învălmășeală, periodic, trebuie să ne oprim și să ne întrebăm: noi unde suntem?

Și, întocmai ca atunci când am pipăi un Pinocchio adus pentru prima oară la viață, după ce a fost cioplit din lemn, să ne verificăm visele, dorințele. Și, făcând asta, să ne ținem mintea departe de poluare. Fiindcă niciun vis nu poate fi urmat drept și corect când pe lacul pe care plutim domnește ceața. Niciun drum pe care vrem să mergem nu ne va oferi destinații primitoare dacă traversăm, de fapt, o pădure plină de umbre, suspiciuni, griji.

Niciun vis nu poate fi urmat drept și corect când pe lacul pe care plutim domnește ceața.

Mintea, ca și casa, trebuie să fie un spațiu aerisit, luminat, proaspăt. Să nu lăsăm să se adune decât cel mult un strat foarte subțire de praf, pe care să-l ștergem temeinic la intervale regulate de timp. Să deschidem însă în fiecare dimineață ferestrele și să ne asigurăm că aerul care intră ne umple nu doar plămânii, ci și inima


Sursa

Pentru echilibru, pentru liniște, pentru timp și atenție, pentru toate acestea trebuie să depunem eforturi. Căci ceea ce vine ușor poate să treacă la fel de ușor. Chiar și cei care câștigă la loto, nepregătiți pentru acest câștig, ajung în scurt timp mai săraci decât fuseseră inițial.

Scriam recent despre cum cred că ar trebui să încercăm să ne trăim viața ca o vacanță. Asta înseamnă, pe scurt, să facem lucruri benefice pentru sănătatea noastră fizică, mentală și spirituală tot timpul. Să avem grijă de noi zi de zi, nu doar în concediu. Să ne oferim și să le oferim celor iubiți grija și dragostea noastră tot timpul, nu doar atunci când suntem relaxați sau credem că avem, în sfârșit, timp.

Iată câteva lucruri pe care le puteți încerca. Eu le aplic și funcționează, iar ori de câte ori trec mai multe zile fără yoga sau măcar o plimbare, iau o pauză și îmi fac timp pentru una din cele două, acestea fiind și în topul listei de activități care îmi odihnesc mintea și o țin departe sau o curăță de poluare:

- meditație (10 minute)
- yoga (20-30 minute)
- pauză făcând altceva care mă relaxează, dar mă și inspiră (citesc un blog, urmăresc un video, răsfoiesc o carte)
- fac o plimbare sau merg în unul dintre locurile preferate din oraș (o librărie, o cafenea, o ceainărie)
- îmi pregătesc un ceai sau ceva dulce și ușor
- recreere creativă (desenez, pictez, decupez ceva, fac un board pe Pinterest)
- o baie relaxantă

Ar trebui să încercăm să ne trăim viața ca o vacanță

Fac lucrurile astea fiindcă se întâmplă să am zile în care să petrec în fața monitorului multe ore, prin natura meseriei. Și pentru că mă atrage această lume atât de creativă și plină de idei, uit uneori să iau pauze binemeritate.

Făcând însă toate cele de mai jos, reduc și timpul pe care-l petrec consumând conținut (gândiți-vă numai la cantitatea uriașă de informații care ne înconjoară într-o singură zi) și investesc acele minute sau ore în ceva ce mă ajută să fiu mulțumită la final de zi.


Sursa

Sigur că toate aceste lucruri ar putea părea nesemnificative, dar vă promit că nu sunt. Sigur că ar putea să pară, cel puțin în mintea noastră, că le facem, fără ca în realitate să ni le oferim în dar. Un mare beneficiu al acestor pauze pe care le merităm din plin e că ne ajută să ne amintim că trebuie să avem grijă de noi și că suntem importanți în viețile noastre și ca indivizi.

Într-o lume aglomerată, adesea nebună, riscăm să avem impresia că nu mai contează foarte mult ce facem, ce spunem, cine suntem. Însă rolurile noastre sunt importante, iar datoria noastră, mai mult ca niciodată, e să facem bine, mult bine. Și să începem cu binele pe care ni-l datorăm nouă fiincă doar așa vom putea face bine și în jurul nostru. Și când suntem mulțumiți de noi, de propria viață, întindem mâini calde și sincere spre ceilalți.

Să ne concentrăm asupra noastră. Să investim în noi cu toată energia, cu toată încrederea și cu toată creativitatea de care nu ne simțim în stare. Și spun "nu ne simțim" în stare fiindcă mereu putem mai mult decât ne imaginăm noi că putem. Așa că o doză suplimentară de energie și încurajare nu are cum să strice. Prindeți curaj pentru acele vise care au stat până acum pe hârtie. Timpul e al vostru, iar mintea voastră, ca o grădină sau o cameră curată, plină de prospețime, vă așteaptă.



joi, septembrie 15

Toate lucrurile de care nu avem nevoie și de ce trebuie să scăpăm urgent de ele

Am în bibliotecă Arta simplităţii de Dominique Loreau. Nu am terminat-o nici acum. M-am oprit din lectură atunci când intrase în prea multe detalii (după mine), despre calitatea genţilor.

Dar probabil că merită citită până la final. Şi probabil că nu e la fel de bună ca manualul de simplitate scris Marie Kondo, carte care a creat o adevărată isterie în lumea vedetelor și pe care n-am citit-o încă. Mi-am dat voie să descopăr singură cum e mai bine să mă organizez, când și la ce lucruri să renunț. Am descoperit însă destul de rapid că e minunată senzația de renunțare la lucrurile materiale în favoarea experiențelor sau pentru a crea spațiu și pentru a crește mai ușor, pentru a te desprinde de obiceiuri vechi, pentru a face loc noului.

Se întâmplă adesea să gonim după prietenii, după oameni  noi, după lucruri noi, doar pentru că ne temem să încercăm să umplem singuri niște goluri. N-am putut să renunţ la unii oameni care nu aduceau nimic bun în viaţa mea şi nici la obiecte care nu făceau decât să aglomereze nu doar spaţiul fizic, ci şi pe cel mental, abia acum vreo doi ani când am ales să mă concentrez, mai mult ca niciodată, asupra mea, asupra a ceea ce vreau să fac şi asupra unei libertăţi care însemna să nu mai ţin cont la fel de mult de opiniile altora sau convingerile lor faţă de cine sunt, ce ar trebui să fac şi, cum se mai spune, pe ce parte a capului ar trebui să-mi port pălăria.

Ca un semn, zilele acestea am tot zărit, din goana tastaturii și cu coada ochiului, articole care m-au inspirat și mai mult să termin acest articol despre o mai bună organizare (sunt învățăcel la categoria asta, încă).

Dar pot spune deja la ce am constatat că ajută o mai bună organizare și structurare a spațiului:

- ne concentrăm mai ușor asupra lucrurilor/oamenilor/experiențelor/planurilor din viața noastră
- suntem mai odihniți, fizic și psihic
- simțim că avem mai mult control asupra vieții noastre, iar asta ne ajută să luăm decizii mai bune
- avem mai multă energie pentru a începe tot timpul noi proiecte fără să ne mai simțim aglomerați
- fiecare obiect la care renunțăm și după care nu ne pare rău lasă loc noului

E foarte interesant de observat cum, deși faceți loc fizic, vă creați un spațiu mental pentru experiențe și obiceiuri noi.

Sursa

Iată, aşadar, o listă a obiectelor care se adună în multe case (inclusiv în a mea) şi care nu ne folosesc la nimic:

- cești cu multe modele, forme și dimensiuni (evitați, pe cât posibil, să colecționați obiecte, chiar dacă sunt frumoase, drăguțe sau cu un design minunat) - valabil pentru orice alt obiect de veselă (amintesc de aceste lucruri fiindcă am colecționat multe în ultimii ani)

- donați/vindeți cărțile pe care le-ați citit și pe care știți că nu le veți mai citi (nu vă temeți, cărțile de suflet sau cele utile se recunosc ușor)

- bilețelele, hârtiile, contractele vechi, manualele de instrucțiuni de la aparatură deja inexistentă

- reviste pe care nu le-ați mai deschis de ani de zile

- obiecte primite în dar care nu vă sunt pe plac, dar pe care nu ați dorit să le dați mai departe (donați-le)

- fețe de pernă, prosoape în zece culori, cearceafuri în șapte nuanțe (scăpați de ce e tocit, rupt, pătat). Cu cât aveți mai puține din această categorie, cu atât mai puțin vă veți organiza mai bine și când va trebui să spălați lenjeriile de pat. Dacă am zece fețe de pernă, o să fiu tentată să iau mereu câte una curată din dulap în timp ce muntele crește în afara coșului de rufe (acest capitol e pe lista de sortare urgentă)

- obiecte de papetărie

- încălțăminte și haine de care nu ne-am atins de zece ani

Poate par lucruri mici, lucruri lipsite de importanță pentru viețile noastre. Însă ne țin ocupați în mod nefolositor nouă. Ne umplu timpul cu treburi care nu ne lasă să ne bucurăm de aspecte mult mai importante ale vieții.

Da, necesită timp, necesită efort, dar răsplata e pe măsură. Ne va ajuta să pășim într-o nouă etapă a vieții noastre, ne va ajuta să fim mai liberi, mai puțin constrânși de posesiunile materiale. Cred mult în transformările personale și benefice de care suntem capabili. Și cred că merităm din plin să ni le dăruim. Dar, pentru asta, trebuie să le facem mai întâi loc, reducând considerabil numărul de obiecte care nu ne sunt de folos și care ar putea aduce multă bucurie sau ar fi în mod real de folos altor oameni.

Dacă mai aveți idei, propuneri, experiențe într-ale sortării, le aștept cu drag și interes în căsuța de comentarii.

sâmbătă, septembrie 10

Ziua în care a fugit creativitatea. 80 de idei care te ajută să fii creativ


De dimineaţă am ţâşnit din pat. Am sărit, ştiţi voi, ca atunci când vă amintiţi că mai aveţi o bucăţică de ciocolată uitată de aseară. Dar eu mai aveam un articol despre creativitate pe care nu-l terminasem şi care, între timp, se completase în mintea mea cu idei noi şi o nouă atitudine.

Fiindcă în ultimele două săptămâni am tras de mine să fac lucruri și... le-am făcut. Am scris, am rescris, am îmbunătățit unele planuri, le-am lăsat deoparte pe altele. Am făcut un fel de reorganizare la început de toamnă, ca un şcolar care se uită prin rechizite în timp ce oftează: "Asta-mi mai trebuie, asta nu-mi mai trebuie..."

Lângă mine tronează însă, pe birou, un mic munte de post-it-uri. Vin ideile noi s-au ţinut lanţ, s-au luat unele după altele şi, din deal, au ajuns munte. Dar a existat şi o zi în care a fugit creativitatea.  Şi n-a fost singura.

Ni se întâmplă uneori să simţim că puterile noastre creatoare sunt anihilate. Iar asta poate avea diferite forme. Plictiseală, mâhnire, deznădejde. Griji care se ivesc, probleme de rezolvat şi care nu erau în plan. Un milion de alte motive care ne pot îndepărta de starea noastră naturală, cea de creativitate şi de curiozitate.

Pentru mine, oboseala fusese catalizatorul. Prea puţine ore de somn şi un fel de militărie a muncii pe care, nu zic nu, am făcut-o cu drag. Însă sentimentul a fost acela de anihilare, de neputinţă. Şi, ca un răspund, am găsit mesajul care mi-a dezvăluit o diferenţă pe care nici nu ştiam cât e de esenţial să o fac:




Am făcut o greşeală pe care o aminteşte şi Sophia Amoruso, autoarea cărţii #Girlboss: E semn de maturitate să nu faci din absolut orice o prioritate. Evident, ajungi la concluzia asta nu obligatoriu după ce ai prioritizat ABSOLUT ORICE ai trecut pe listă, ci atunci când, în timp ce îţi bei cafeaua, asculţi un interviu cu Sophia şi te trăzneşte concluzia fix în moalele capului.


Ce putem face, aşadar, când nu ne simţim creativi? Şi ce şanse avem să ne scoatem din cap ideea că nu suntem suficient de creativi, sau, mai rău, deloc?

Toţi oamenii sunt creativi. Unii, mai mult, alţii, mai puţin, dar numai şi numai pentru că nu şi-au antrenat suficient de mult această stare a creativităţii. E ceva ce, cred eu, se toceşte mult în anii de şcoală. Din fericire, există şi soluţii. :)

Ne exersăm creativitatea ca pe un obicei bun. Ştiţi supa aia fierbinte care vă aşteaptă după o zi îndelungată de iarnă? Aşa trebuie văzută şi creativitatea. Ca pe ceva care ne încălzeşte sufletele şi care ne aduce o împlinire fantastică. Cum o exersăm? Aici lista e lungă, dar nu vă temeţi. Avem spaţiu pe Internet:

- (re)descoperim ce ne place să facem. Nu contează că ultima oară când am făcut asta aveam patru ani. Cu atât mai bine. Poate să fie şi un joc de Lego. Cumpăraţi-l. Adulţii din jur vor spune că "aţi dat în mintea copiilor". Foarte bine. Exact asta încercăm să facem. Să ne trezim la viaţă plăcerea jocului, bucuria şi curiozitatea de a fi copil. Fiindcă în starea aceea se află şi cea mai mare doză de creativitate.

- ne odihnim mintea. Când ideile se încăpăţânează să nu apară, nu încercăm şi mai tare. Dacă înotăm împotriva curentului de apă, obosim şi, în cele din urmă, ne înecăm. Să avem încredere. Ideile vor veni. Să luăm o pauză. Să facem cu totul şi cu totul altceva. Să ieşim la o plimbare, să vedem un film, să citim o carte. Să stăm de vorbă cu un prieten bun. Să medităm. Să pregătim ceva bun de mâncare. Să ne lăsăm mintea să se relaxeze fiind prezenţi în alte direcţii. Şi, atunci, ideile vor veni.

- ne păstrăm vie curiozitatea. E important sfatul ăsta. E atât de important că mi-aş dori să-l văd scris deasupra tuturor tablelor din toate sălile de clasă din lumea asta, mai ales în ţările cu sistem educaţional similar celui din ţara noastră. Fiindcă-n toţi anii de şcoală ne pierdem curiozitatea până în punctul în care nu vrem să mai descoperim nimic pe cont propriu. Nici măcar lumea. De-asta de multe ori unii dintre cei mai de succes şi creativi oameni sunt cei care au înţeles de mici cum funcţionează, de fapt, viaţa. Au învăţat lecţii şi au descifrat mecanisme pe care nu ni le predă nimeni în şcoală.

Cum hrănim curiozitatea? Explorăm, citim, învăţăm lucruri noi, observăm ce ne stimulează şi urmărim acel fir. Ne ţinem după aroma curiozităţii exact ca-n mai toate reclamele la cafea din lume (iată un exemplu nu tocmai bun de creativitate).

Şi pentru că alţii se organizează mai bine decât mine (am în lucru capitolul Organizare), vă prezint şi:

 29 de tehnici pentru a vă păstra creativitatea (în parametri cât de cât normali);

30 ponturi pentru a vă reîmprospăta creativitatea

21 metode de a fi creativ, de la Huffington Post citire.





Şi încă un lucru pe care îl spune Elizabeth Gilbert în cartea sa, Lecţii de magie:

"Şi chiar dacă creativitatea diferă de la persoană la persoană, un lucru rămâne sigur: o viaţă creativă e o viaţă mai amplă, cu un orizont mai larg, o viaţă mai fericită şi de o mie de ori mai interesantă.  Să trăieşti în felul acesta - dând la iveală necontenit şi cu încăpăţânare nestematele ascunse în tine - este o artă în sine."

luni, septembrie 5

Pate de mazăre sau rețeta Mic dejun pentru ceva simplu, gustos și un munte de usturoi

Nu v-am povestit, dar m-am pricopsit de niște luni bune cu o alergie. Rinită alergică, mi-a zis medicul, iar eu continui să strănut și după încheierea tratamentului. Așa că acum mă "tratez" cu extract de coacăz negru și aștept minuni. Dar o să-mi bazez lupta împotriva alergiei și pe niște ceai de ghimbir, lămâie și turmeric. Până atunci, doar încerc să mă organizez mai bine și să-mi prepar poțiunea asta magică un pic mai des. Fiindcă usturoiul, fiindcă despre el voiam să vă vorbesc, nu poate fi pus chiar în orice. Dar cu siguranță poate și trebuie pus în pateul de mazăre.

Sursa

Era de foarte mult timp pe lista de rețete de preparat rapid acasă. Și asta de prin primăvară când l-am descoperit într-un bar din Brașov unde doi oameni au dat gata și o korma vegetariană delicioasă. Așa că zilele trecute, înainte de weekend când am pregătit paella vegetariană și ciorbă (de poftă, de frig și de duminică), am testat și pate de mazăre făcut în casă.

Avem nevoie de:

- 450 g mazăre (congelată)
- 2 linguri ulei măsline
- 2-3 căței mari de usturoi (în funcție de gust, curaj sau alergii)
- câțiva stropi de zeamă de lămâie
- sare și piper (proaspăt măcinat), după gust

Metodă de preparare:

Fierbem mazărea până poate devine moale și poate fi pasată ușor. Folosiți ce doriți: blender, robot de bucătărie, pisălog și mojar. Adăugați usturoiul tocat foarte mărunt sau zdrobit și continuați să amestecați. Adăugați și uleiul de măsline. La final, stoarceți o treime de lămâie, adăugând și sarea și piperul.

Desigur, vă recomand servirea următoare:
- toast, un strat generos de pate, 2-3 feliuțe de roșii uscate.

E doar o variantă de hummus muuult mai rapid și bogat în calciu și fier.

Sănătate!

Creative Mornings: Curajul de a fi, încrederea de a crea, răbdarea de a crește

Dimineața, în ultima intersecție pe care o am de traversat înainte de birou, îmi place să privesc mașinile. Mai exact, chipurile șoferilor fiindcă numărul mașinilor în creștere nu e neapărat motiv de bucurie. Mă uit și văd oameni cât se poate de diferiți, cu expresii la fel de variate. Nimic nu trădează aceleași emoții. Unii par îngrijorați, alții doar stresați de trafic. Pe puține fețe poți citi bucuria. Nici atunci când vorbesc la telefon nu zâmbesc. Suntem preocupați, constant preocupați.

Sunt zile în care nici eu nu vreau să fac nimic. Las micile întrebări să devină mari. Las grijile pe care n-ar trebui să mi le fac să crească. Le dau din puterea mea pe care aș putea s-o folosesc pentru a crea. Le hrănesc cu fricile mele pe care am învățat să le plivesc ca pe niște buruieni. Am făcut pace cu mine, de mult timp, și-acum îi văd roadele.


     Să ne întrebăm ce vrem să descoperim și să trecem la treabă.

Fiindcă în situații cu tipar vechi, reacționez diferit. Tratez diferit problema. Pun altfel de întrebări. Eu vorbesc cu mine altfel. Și asta e ceva ce cred că trebui să învățăm: să avem curajul să fim. Cu bune, cu rele, cu ceea ce credem că ne face să fim totuși o variantă mai bună decât am fost ieri. Dar să avem curajul de a fi. Să ne întrebăm ce vrem și să fim sinceri. Să ne întrebăm ce vrem să descoperim și să trecem la treabă. Să aflăm ce vrem să învățăm și să deschidem prima pagină.



Sunt zile în care muncesc pe zece planuri. Și nu pot să nu mă întreb dacă nu lucrez prea mult în prea multe direcții. Dar asta m-ar face un om mai puțin complet. Merg pe principiul inimii care nu poate lăsa aceste proiecte. Multe dintre ele au crescut singure, s-au ținut de mine, de parcă au strigat să nu le abandonez, să nu renunț la ele. Și trebuie să am încredere că vor duce undeva. Și, chiar de nu vor duce, mă vor conduce pe mine spre un alt eu, o variantă a mea pe care poate nu o văd azi, nu o văd mâine, dar pe care o voi descoperi peste ani. E unul dintre răspunsurile întrebărilor care au legătură cu creativitatea și de ce facem ceea ce facem. Uneori nu e nevoie de un răspuns dat în prezent. Trebuie, cel mai adesea, să fie și despre bucuria de a crea. Fiindcă vom crește fără să vedem, dar vom crește. Ca lecțiile de pian luate zece ani și primul concert la o vârstă la care nu credeam că se mai poate. Dar se poate. Întotdeauna. Nu abandonați.

                               Vom crește fără să vedem, dar vom crește.


Ascult diferit. Văd cum ceea ce acum un an și un pic era dificil se țese azi mult mai ușor. Și văd cât am muncit pentru asta. Privesc în urmă și zâmbesc. Nu vedeam, la început, momentul de azi. Niciodată nu cred că vedem viitorul cu ochelarii potriviți. Nu ne imaginăm cum ceea ce facem azi ne-ar putea ajuta concret în viitor. Și, dintre acestea, pe ultimele locuri rămân chiar cele care ne-ar face cei mai fericiți pe termen lung. Le lăsăm deoparte și punem accent pe pragmatic. Pe muncă, pe rezultate concrete, pe cifre. Dar există un echilibru între cele două și cred că fără mulțumirea interioară nu există succes real. Cred că se naște o inteligență a creativității, a traiului în armonie cu noi înșine pe care trebuie s-o exersăm pentru tot restul vieții. Având răbdarea de a crește.


                      Fără mulțumirea interioară nu există succes real.


Zâmbesc noului și-l îmbrățișez fără teamă. Sunt recunoscătoare pentru munca pe care o pot face. Pentru oportunitățile în atât de multe domenii. Pentru încrederea și răbdarea pe care alții oameni mi-o acordă. Pentru încrederea și răbdarea pe care mi-o acord. Pentru toate ideile pe care abia aștept să le pun în aplicare și pentru cele la care lucrez deja și care mă disciplinează zi de zi. Pentru că există un birou de la care pot scrie. Pentru că există oameni care mă citesc și care, de multe ori, zâmbesc și-mi lasă un semn. Sau îmi spun că au citit și-au zâmbit. Pentru că și Mic Dejun a avut parte de un nou început, la fel ca transformarea mea și anul acesta magic. Vă aștept cu drag comentariile și, mai jos, câteva întrebări despre creativitate pe care sper să le găsiți folositoare.
  • Ce îmi plăcea să fac cel mai mult atunci când eram copil?
  • În ce momente sunt acum, ca adult, bucuros, mulțumit sau plin de entuziasm?
  • Ce activități mă fac să uit de grijile zilnice?
  • Ce aș putea să fac pornind de la aceste activități?
  • Ce oameni mă inspiră cel mai mult?
  • Ce trebuie schimbat azi în viața mea și nu mâine?
  • Ce vreau să fac în plus față de ceea ce fac acum?
  • Ce proiect/idee descoperit/ă recent mi-a atras atenția?
Oferiți-vă acest exercițiu de a răspunde în scris. S-ar putea să descoperiți lucruri frumoase despre voi. De fapt, sunt convinsă că așa va fi. Nu o să dureze mai mult de 5 minute. Și, după ce faceți asta, vă puteți organza și trasa o nouă direcție în viață inclusiv printr-un vision board.


joi, septembrie 1

Uneori durează mult până ne descoperim pasiunile, dar merită

Când eram mică eram convinsă că voi picta toată viața mea. Pe la 12 ani îmi intrase în cap că vreau să mă fac regizor-scenarist (și m-a ținut până la intrarea în facultate - cimitir al multor vise). La master mi-am redescoperit pasiunea pentru citit. Am testat, exersat și încercat multe lucruri. Mi-am demonstrat mereu că pot, că există multe lucruri la care mă pricep și pe care le pot face. Un singur lucru făcusem cu pasiune și în mod constant în cei 25 (acum 29) de ani: scrisesem. Abia în momentul în care mi-am găsit și recunoscut, totodată, vocația, pasiunea, "s-au aliniat" și planetele, așa că am publicat mai întâi poezie, iar apoi și proză. E doar începutul, dar e un început care mă fascinează, care continuă să fie însoțit de temeri (însă am ajuns la înțelepciunea, zic eu, la care văd asta ca pe ceva sănătos fiindcă îmi permite să fiu obiectivă), dar și de o mulțumire foarte mare.

Ca orice vine în viața noastră atunci când suntem pregătiți, așa s-a întâmplat și cu acest lucru. Însă nu regret nicio căutare, nicio experiență care a avut de-a face cu explorarea creativității. Acum investesc în mine prin scris și știu că e timpul potrivit pentru mine, că toate s-au întâmplat cu un rost. Şi pentru că era firesc să am şi cititul ca pasiune, scriu săptămânal despre cărţi AICI.

Sursa.


Deși apa e limpede  și nu se zărește niciun crocodil, ne încăpățânăm să ni-l imaginăm.

Nu pot să nu observ însă o diferență foarte mare între mentalitatea noastră și a altor oameni din alte țări. Noi creștem mult prea direcționați și cu presiunea financiară, în multe cazuri, deasupra capului. Nu suntem învățați că și pasiunile pot aduce bani și cariere, dimpotrivă. Nu suntem învățați nici măcar să încercăm. Așa se face că ni se face teamă să testăm ape noi cu piciorul: dacă țâșnește crocodilul și ne înghite? Deși apa e limpede  și nu se zărește niciun crocodil, ne încăpățânăm să ni-l imaginăm.

De câte ori ne trece prin cap o idee nouă, apar și fricile. "De ce să fac tocmai eu asta?". "N-o să aibă succes". "Nu sunt bun la asta și nu știu ce-o să-mi aducă bun". Și, totuși, inima noastră ne spune: "Fă-o, o să te facă fericit!", în vreme ce creierul filtrează totul prin temeri și le transformă în avertismente care de care mai teribile.

În acele momente, creierul nostru nu face diferența între frica pe care o avem când mergem pe o stradă întunecată și rău famată și gândul că am putea începe un proiect nou într-un domeniu necunoscut sau de a propune cuiva o idee nouă, sperând să fie aprobată, dar având mari emoții (a se citi "frică").

O să dau mai jos un exemplu frumos de tot al unui ilustrator care pare sincer să se distreze făcându-și munca. Și sunt sigură că și-a urmat inima: Rose Hill Designs. Și sunt la fel de sigură că munca sa nu e doar rezultatul pe care îl vedem. Sunt mulți ani în spate și multe schițe înainte de desenul prezentat marelui public. Și sunt e-mail-uri și aspecte financiare și legale. Și timp. Și refuzuri. Și un joc de ping-pong cu Universul, cum îl numește Elizabeth Gilbert în cartea sa, Lecții de magie, pe care o recomand cu drag și pe care știu sigur că o voi reciti.

Nu știu de ce ne e atât de multă frică să încercăm. Motivele sunt diferite în cazul fiecăruia dintre noi, însă teama de necunoscut cred că ne bântuie pe toți. Cert e că dacă ne-am asculta inima mai mult, dacă ne-am întreba mai des ce ne face fericiți, dacă am testa lucrurile care ne fac inițial să tresărim, dacă am avea mai mult curaj, am descoperi lucruri noi și frumoase pe care nu le știam.


Să scoatem agenda din sertar și să ne notăm visele. 

Acum eliminați-l pe "dacă" din cele de mai sus și treceți la treabă. E 1 septembrie și vreau să cred că prima zi de toamnă are ceva magic și frumos în ea. Să fie aceasta o treaptă și mai frumoasă în viețile noastre. Să ne gândim și mai mult la ceilalți, la binele lor, dar și la noi, la ce ne dorim, la ce ne aduce împlinire.

Să scoatem agenda din sertar și să ne notăm visele. Să ne colorăm planurile cu markere în toate nuanțele. Să ne zâmbim în oglindă și, încrezători, să explorăm necunoscutul, fără teama de aligatori.


Sursa.

Sursa.

Primul desenat postat de Heather Stillufsen în 2011 pe pagina sa de Facebook

Sursa.

marți, august 30

Tocăniţă de Pleurotus, îngheţată vegană de mango şi Deliciously Ella, adică o Ella care-ţi face poftă de gătit

Am savurat mai devreme, după încheierea programului de vin muncă, un pahar de vin cu cea mai bună prietenă. Trecuseră deja vreo două săptămâni de când  nu ne mai văzuserăm. Ea venise cu cartea în care apăruse recent şi-un text de-al meu (vezi, am uitat să-ţi dau "autograf"), eu cu noi descoperiri despre lucruri care funcţionează sau nu într-ale creativităţii şi-ntr-ale scrisului, ea cu idei la fel de noi şi frumoase despre muncă, traduceri şi vise la fel de minunate. Dar nu despre reîntâlnirea noastră vreau să vă povestesc, desigur, fiindcă nu ne ştiţi, în fapt, pe niciuna. N-aş îndrăzni, aşadar, să vă plictisesc atât de teribil.

Aşa că o să vorbim despre motivul pentru care ne-am adunat cu toţii aici: mân-ca-reeee! Pe Deliciously Ella am avut plăcerea să o ascult vorbind într-o conferinţă organizată de Oxford Union. I-am frunzărit reţetele şi unele dintre vlogurile încărcate pe canalul ei de YouTube şi, recunosc, m-a cucerit plăcerea ei de a găti. A reactivat în mine conştiinciozitatea şi, totodată, plăcerea de a găti după reţetă.

Deliciously Ella © sursa
Numai că, atenţie, dacă vă luaţi după reţetele mai vechi (de un an) ale Ellei, s-ar putea să vă treziţi că aţi gătit pentru o ţară întreagă sau, fie, pentru cartierul vostru şi cel vecin. Cantităţile pe care le recomandă ea în cele mai multe reţete sunt URIAŞE. SERIOS. URIAŞE.


Aşa se face că pentru reţeta de tocăniţă de pleurotus (originalul aici) am decis să reduc semnificativ cantităţile. Am înjumătăţit cantitatea de morcovi (asta pentru că am fost iepure într-o viaţă anterioară şi nu m-a lăsat inima să renunţ la ei - obiceiurile vechi mor greu) şi am păstrat cam o treime din celelalte cantităţi.

Aşadar, pentru TOCĂNIŢA DE PLEUROTUS avem  nevoie de următoarele ingrediente:

- 4 morcovi
- 6 cartofi (nu erau, i-am adăugat şi am renunţat la năut fiindcă mâncasem recent şi nu-mi era dor, nici poftă)
- 700 g ciuperci pleurotus
- 700 ml suc roşii/roşii pasate
- 300 ml roşii cherry cu busuioc (am luat un borcan de la Mega)
- 300 ml apă (potriviţi şi în funcţie de cât de mult scade în timp ce fierbe sau cât de "scăzută" vă place tocăniţa)
- o mână de mărar (n-am pus, dar sigur ar fi bun de pus data viitoare când voi pregăti iar reţeta)
- 2 linguriţe de turmeric
- 2 linguriţe de chimion măcinat
- 1 linguriţă şi jumătate de chilli măcinat
- 3 căţei de usturoi (aş recomanda mai puţin chilli)
- sare, piper, după gust


Usturoiul zdrobit se căleşte în 4 linguri de ulei alături de celelalte condimente.Adăugăm roşiile şi apa. Peste două minute, morcovii şi cartofii. După vreo 15 minute, adăugăm şi ciupercile. Lăsăm la fiert circa 40 minute până când legumele devin moi, iar spre final adăugăm mărarul tocat. M-am îndepărtat de reţetă, nu mult, zic eu, dar cred că cel mai mult contează etapa privind condimentele. Dacă e ceva neclar în ce-am scris până acum, daţi-mi, vă rog, de ştire, fiindcă au trecut ani buni de când am scris ultima oară o reţetă ca la carte. Am servit-o cu mămăliguţă în patru porţii zdravene de-am crezut că leşinăm lângă.

Bon. Acum trecem la desert, la acea îngheţată (ice lolly) de mango şi banane. E simplă, dar dacă nu sunteţi fani ai îngheţatei mai cu... gheaţă, adăugaţi eventual unt de cocos (e varianta vegană). Avem nevoie de un mango copt, de patru banane, de vreo 20 ml lapte de cocos şi de 3-4 linguri sirop de arţar. Puteţi adapta însă ingredientele după bunul plac şi puteţi folosi, cu încredere, pepene galben în loc de mango, adăugând un picuţ de ghimbir proaspăt. Ba chiar aş spune că dacă între pepenele mango  şi ghimbir ar fi existat o poveste de dragoste, atunci cu siguranţă fructul de mango ar fi fost copilul lor.


Vă las cu gândul la toate cele de mai sus, adică la mâncare şi vă invit să o descoperiţi pe Ella. În afară de faptul că trebuie, într-adevăr, să avem grijă la cantităţile pe care le recomandă (cartea Every day Ella pare să fi corectat aceste preaplinuri, potrivit autoarei). Sper să vă inspire la fel de mult, să vă facă poftă de fructe şi legume proaspete şi să vă facă să încercaţi reţete noi (cu riscul asumat, desigur, de a găti pentru o familie mai numeroasă. Cu vreo zece membri în plus, mai exact).





luni, august 29

O filozofie zen eliberatoare: un pat, un acoperiș, o masă


Mă gândesc des la oamenii care, de când s-au născut, au avut foarte puțin. Sunt mulți printre ei care zâmbesc așa cum noi vedem prea rar în România. Sunt copiii aceia ale căror zâmbete "exotice" ne miră. În ochii lor zărim o strălucire pe care n-o recunoaștem, dar care ne ajunge până în adâncul inimii. Au atât de puțin, ne spunem. Cum de sunt fericiți?

De unde vine fericirea? Mă tem că prea des confundăm entuziasmul care apare când îți cumperi ceva nou cu fericirea de lungă durată, temeinică, solidă, educată. Știu asta fiindcă nu puține au fost momentele în care mă întorceam acasă cu sacoșele pline și cu un gol imens în stomac. Nimic material nu poate umple golul interior. Abia când fericirea a venit din interior, abia când echilibrul m-a făcut să mă situez altfel în lume, mi-am dat seama de cât de puține lucruri am nevoie.




Ceea ce mă face pe mine fericită, pe lângă iubire (a mea, a celor dragi), pe lângă sănătatea lor, e scrisul. Iar pentru asta am nevoie de o masă și de un scaun, de foi și de stilou. Mai am nevoie de un pat. Hainele mele încap toate într-un dulap cu două uși. Era o vreme când nu mai încăpeau. Și chiar și acum, din acel dulap, mai sunt multe de scos, multe de dat.

Sunt convinsă azi că doar așa facem loc pentru experiențe noi. Punând lucrurile materiale în mișcare, dându-le altora, dându-le un nou drum, ne pregătim și noi pentru etape noi, schimbări în bine. Parcurgem noi stări simțindu-ne mai ușori. Ne desprindem de trecut, de bagaje, de ceea ce credeam că suntem și descoperim că putem schimba. În bine.

Pe 14-15 septembrie în București se va organiza o colectă la care am de gând să particip. Sunt enorm de multe lucruri pe care le-am strâns și de care vreau să se bucure alți oameni. Creativitatea, inspirația, pasiunile noastre și tot ceea ce ne ajută să creștem își găsesc loc într-o viață ordonată, eliberată, curată, aerisită.

Să nu credeți că sunt un maestru al zen-ului, al design-ului japonez minimalist. Dar e loc, atât de mult loc de învățat, de crescut, de aflat și descoperit încât curiozitatea și entuziasmul meu abia așteaptă să fie hrănite.

Sursa.

Nu spun să renunțăm la ce ne face plăcere, să devenim aspri cu noi și să ne refuzăm bucuriile, ci să găsim diferențele sincere între ceea ce ne face cu adevărat fericiți și ceea ce ne aduce plăcere pe termen scurt și care ne împovărează în cele din urmă.

vineri, august 26

Sunt vegetarian/vegan. Mănânc doar iarbă?! De ce regimul vegetarian nu e o dietă, ci o alimentaţie bogată



Când cineva aude pentru prima dată că eşti vegetarian sau, după caz, vegan, adesea primul gând e că respectivul om mănâncă puțin, restrictiv, că ține o dietă care-l privează de toată mâncarea. Ce înseamnă însă toată mâncarea? Lactate, ouă, carne. Am încheiat lista.

Ieri am avut o scurtă discuție pe tema acestor lucruri și mi-am dat seama că, în continuare, mulți oameni nu-și pot imagina vreo masă fără carne. În condițiile în care nici măcar medicii nu recomandă consumul zilnic de carne. Dieta mediteraneană rămâne în continuare una din cele asociate cu longevitatea, iar aici consumul de pește e recomandat săptămânal, iar consumul de carne roșie LUNAR. Cel mai bine explică lucrurile piramida alimentară de mai jos:
Sursa foto: Sfatulmedicului.ro
Ce mănâncă zilnic un vegetarian sau un vegan? Mai tot ce vedeți recomandat zilnic, excepție făcând lactatele în cazul veganilor. Dar ce nu vedeți recomandat zilnic? Nici ouă și nici carne.


E adevărat că azi nu mai avem parte de mâncare la fel de sănătoasă "ca pe vremea bunicilor", dar avem și acces la informații care atunci fie nu existau, fie nu puteau fi descoperite cu atâta ușurință.

În prezent, hrana produsă pentru animale, banii investiţi în agricultura destinată animalelor destinate consumului de către om depăşesc fondurile pentru hrana vegetală a oamenilor şi pentru ţările sărace. Dar pentru mulți oameni, în continuare, aceasta continuă să fie o altă poveste.

Tot la acest moment, în lume există cam un miliard de vegetarieni şi vegani, tot altă poveste. Ţine de informaţiile pe care vrem să le accesăm sau nu. De modele, de alegeri conştiente, de asumarea unor lucruri.




Când eram în liceu, a trebuit să-mi iau scutire în ultimii doi ani la sport. Zece minute de alergat şi simţeam că leşin. Un pic de efort şi aveam nevoie de momente bune ca să-mi revin. Nu mai zic de forţa de a căra lucruri: tindea spre zero şi dacă mă puneai să te ajut să muţi un dulap, aveai toate şansele să te trezeşti cu el făcut mici sertăraşe sau un frumos puzzle de lemn. Azi plimb fără probleme mobila prin casă la câteva luni cu o forță pe care n-o aveam înainte. Și asta după șase ani de alimentație vegetariană. N-a scăzut, ci a crescut masa musculară, prin exerciții și prin mâncat corect.

Alimentaţia vegetariană sau cea vegană (cu diferenţa că cea din urmă exclude toate alimentele de origine animală) reprezintă o bogăţie, nu o restricţionare. O să pornesc de la faptul că după o perioadă de aproximativ o lună, cel mult două, papilele gustative se... transformă.

Şi exerciţiul cel mai simplu e următorul: cât de mare e lista cu legume şi fructe pe care nu le suportaţi crude? Fiindcă a mea era destul de luuuungă. Şi n-am crezut vreodată că o să descopăr o bogăţie de gusturi şi arome. Am fost un carnivor lacom şi mâncam carne în toate felurile posibile.

Diferenţa în felul cum ne simţim se vede dacă mâncăm corect, dacă nu ne oprim la un castravete şi o mână de orez pe zi. Atenţie, deci, din nou, la cum ne informăm. Nu e mare lucru, e vorba doar de abundenţă. Adică mâncăm sănătos, nu numărăm caloriile şi fără teama că ne vom îngrăşa. Recomand, în  caz că nu mă credeţi, o simplă căutare în google sau youtube: vegan weight loss, vegan transformation, vegan athletes (pentru cei care se tem că-şi vor pierde masa musculară) etc.

Aşa. B12. Nu e obligatoriu să fii vegetarian/vegan ca să ai deficiență de B12.  Punct. Dar pentru asta trebuie mers la medic/nutriţionist care nu porneşte de la ideea că să fii vegetarian înseamnă să mănânci cinci kilograme de iarbă pe zi. Căutaţi un medic vegetarian convins. Veţi găsi.

Partea minunată e că o alegere ca asta îţi deschide ochii. Sunt multe lucruri pe care nu le mâncam: două frunze lângă salată contează, dar cam 0,1%. Ce-ar însemna însă o abundenţă de legume, leguminoase, fructe proaspete, seminţe şi nuci? O să vă scriu în curând despre un bucătar, o tânără care m-a inspirat enorm să mă apuc să învăţ să gătesc mai ca la carte.

Şi o s-o iubiți, sunt convinsă.



Surse foto.

miercuri, august 24

Viața ca o vacanță. Fă din fiecare dimineață o sărbătoare

Una dintre cărțile mele preferate și pe care am avut bucuria să o descopăr ca adult e Momo de Michael Ende. Lecția esențială din carte e oferită de oamenii gri, cei care le propun celorlalți să își economisească timpul, să-l pună deoparte în depozite uriașe și să facă din ce în ce mai multe lucruri în prezent, fără să ia pauză fiindcă timpul e prețios și nu trebuie irosită nicio clipă.

Vă las pe voi să descoperiți viteza cu care ajung să se miște oamenii din poveste și puțina plăcere care le mai rămâne în a-și savura viețile. Și vă las pe voi să descoperiți, în aceeași poveste, pilda măturătorului de care eu una-mi amintesc periodic.

Ce înseamnă timp irosit și timp investit? Fiindcă există un timp pentru relaxare și există un timp pentru muncă. Și cred că mai mereu e nevoie să vedem cum stăm cu echilibrul dintre cele două. Ori de câte ori lucrez cu pasiune la ceva, "rup" din timpul de relaxare, dar nu înainte de a-mi fixa recompense. O să mă uit la emisiunea aia, o să citesc, o să fac o plimbare etc.

Zilele trecute am întâlnit ideea următoare: ar trebui să ne trăim fiecare zi ca și cum am fi în vacanță. Fiindcă ori de câte ori suntem în vacanță, în mare parte, uităm de griji, nu ne amânăm bucuriile și, ce să vezi, ne amintim brusc că merităm ce e mai bun. Cum se face că uităm de noi în restul anului?!



Mi-am schimbat, recunosc, atitudinea aceasta de mai mult timp. Cu multe exerciții, cu multă grijă și iubire față de mine. Suntem datori să ne iubim și să ne facem fericiți dacă vrem să fim iubiți și să-i facem fericiți și pe alții. E un joc al energiilor bune, pozitive, creatoare și unul care nu dă greș.


Și suntem aici să învățăm, să descoperim lucruri noi despre noi, să descoperim cu bucurie și cu o curiozitate de copil lumea din jur. Nu e mereu ușor, dar cred că atunci când ne lovim cu fruntea de același toc de ușă, învățăm și lecțiile pe care nu le-am reținut altfel. Există o bucurie în a crea pe care o simțim cu toții. Există o plăcere în a descoperi ceva nou, în a ne crește pasiunile, în a ne lăsa încântați fără să ne simțim vinovați.



 Mi-am propus să-mi încep cu și mai multă grijă diminețile. Cu o planificare mai bună, cu mai multe lucruri bifate, cu yoga, cu mâncare sănătoasă. Cu toate acele descoperiri care, în timp, m-au adus unde sunt azi și mi-au demonstrat de câte schimbări suntem capabili dacă avem voință și dacă găsim bucurie în ceea ce facem.

Și învățarea e una continuă, iar curiozitatea și creativitatea ne arată calea. Inspirația se găsește peste tot, iar ca lucru important pe care l-am remarcat e că ar trebui să prindem mai des de coadă ideile care ne flutură pe la urechi. Fiindcă nu știm niciodată unde pot duce unele dintre acele idei care ni se par năstrușnice sau imposibil de realizat și pe care frica noastră le taie de la rădăcină. Nu vom ști până nu încercăm.


Surse foto.

marți, august 23

Vision board și câteva lucruri înțelese greșit despre gândirea pozitivă

Citesc zilele acestea din cartea lui Elizabeth Gilbert, Lecții de magie, despre creativitate și inspirație, despre frică și nevoia pe care o simțim de a fi validați. Aproape că nu e lucru din cartea ei pe care să nu-l fi experimentat și eu, la un moment dat. Și există, în continuare, emoții și temeri pe care încă le am.

Nu ne învață nimeni (și în niciun caz școala) că avem dreptul (aș spune chiar responsabilitatea) de a crea de dragul de a crea. Că avem acest drept, că e o libertate pe care trebuie să o îmbrățișăm din toată inima. Că nu trebuie să ne temem, că nu trebuie să așteptăm validări, confirmări și aprobări de la nimeni pentru arta noastră, pentru ceea ce ne încântă sufletul. Că trebuie să avem încredere în ceea ce facem și să nu mai înconjurăm fiecare pas cu zece mii de semne de întrebare.

Frica e plictisitoare. E una dintre concluziile la care a ajuns E. Gilbert în cartea ei. Și-a dat seama, după ce toată adolescența se temuse până și de umbra ei, că frica duce mereu la aceleași rezultate: niciunul. Și că toți cei cărora le e frică se comportă la fel. Frica ne anihilează mișcările, ne anulează ideile. E prima reacție atunci când avem o idee nouă. Întrebări de genul "Cine te crezi ca să faci asta?", "Ce  te face să crezi că vei reuși?", "De ce crezi că tocmai tu o să ai succes când atâția alții n-au reușit?" se ivesc pe banda rulantă. Și faci parte din aceeași mare de oameni care n-au fost învățați să învețe să lucreze alături de... frică.

Fiindcă nu trebuie învinsă. Fiindcă trebuie să învățăm să creem alături de ea. Să o luăm în echipă și să facem totul în ciuda întrebărilor pe care frica ni le va servi la fiecare mișcare. Să-i mulțumim că există, că vrea să ne poarte de grijă ca să nu ni se întâmple ceva rău (instinctul de teamă nu face diferența între a merge seara pe o stradă întunecată și ideea de a porni pe un drum nou în viață).



De ce un vision board?

Sursa.
Sunt multe feluri în care vă creați unul. E ca o listă de dorințe pe care o faceți la început de an. Sau la jumătate. Sau când aveți voi chef, dar o faceți. Ce e rău în a-ți face un vision board? ABSOLUT NIMIC. Dimpotrivă.

Te ajută să te organizezi mai bine, îți aduce aminte despre lucrurile pe care le vrei, îți face mai multă ordine în viață, în planuri, în vise. Te ajută (enorm) să rămâi concentrat asupra lucrurilor importante. Te ajută să nu scapi din vedere ceea ce îți dorești să se întâmple peste un an, doi, trei.

Ceea ce e minunat e însă efectul pe care îl are asupra noastră. Unul nevăzut inițial, dar unul eficient. Unul care ne amintește că putem privi viitorul încrezător. Unul care ne lasă visele la vedere și care ne învață, fără să știm, cum e cu gândirea pozitivă. Unul care anulează pornirea noastră atât de comună: aceea de a gândi negativ. Adică obiceiul acela pe care îl au mulți oameni și care nu aduce nimic bun.

Aproape că ne e rușine să gândim pozitiv. Dar nu e ABSOLUT nimic rău în asta. Nu spun să mergem pe stradă cântând, ci învățând să fim mai echilibrați și având încredere în forțele noastre. Fiindcă, sincer, nu suntem aici ca să ne dărâmăm unii altora visele. Lumea are, mai mult ca niciodată, nevoie de cei care cred că se poate sări peste prăpăstii.

joi, august 18

Creative mornings: Organizează-te, adună-ţi curajul şi cere mai mult decât crezi tu că meriţi

Sursa


Unul dintre oamenii mei preferaţi într-ale creativităţii, James Victore, spune că o regulă care funcţionează de fiecare dată e următoarea: cu cât ceri mai mult, cu atât vei primi mai mult. Nu e singurul care crede şi care aplică regula asta. Chiar zilele trecute cineva dădea următorul sfat: când ai nevoie de ajutor pentru un proiect, întreabă şi o sută de oameni dacă e nevoie. Unul sigur va spune "da".

Cu excepţia cazurilor în care le cereţi să meargă pe sârmă în timp ce vă filmează trecând peste o prăpastie, cu siguranţă, regula va funcţiona. Mi se întâmplă rar să scriu cuiva în legătură cu ajutor pentru un proiect. Şi obiceiul acesta îl au cei cărora le place să facă totul de unii singuri. Ei bine, nu pierdem nimic dacă cerem acel ajutor, iar cei care ne dau o mână de ajutor urcă puţin pe treapta bunăvoinţei.

Aş vrea să vorbim însă, înainte de a începe să discutăm, în articole viitoare, despre organizare, planuri şi liste. Nu vă fotografiez biroul meu momentan, dar vă spun cum arată: ceaşcă de cafea în dreapta, aşteptând un refill. Teanc de cărţi, tot în dreapta, aşteptând să fie citite. Post-it-uri, de data asta, şi în dreapta, şi în stânga.

Laptopul de pe care vă scriu, în centru, cocoţat pe suportul său ergonomic şi care, trebuie să recunosc şi să şi mulţumesc cu aceasta ocazie, îmi face viaţa mai uşoară şi scrisul mai rapid. În stânga, două agende mari, ambele deschise. Una dintre ele e înţesată cu bileţele, post-it-uri şi sublinieri cu marker-ul. E un planner pe care l-am primit cadou în mai şi pe care abia de o lună şi un pic am început să-l umplu. E al doilea an în care, de la jumătatea verii, se activează un mecanism care-mi aminteşte că anul se apropie de final şi eu n-am făcut nimic.

Evident, am făcut, dar nu tot ce trecusem pe listă la începutul anului. Şi tot meditând astfel la liste, la organizare şi la vision board-uri (ajung şi acolo într-un articol viitor), mi-am dat seama că cele mai importante lucruri scrise pe listă s-au împlinit. Printre ele, şi faptul că am publicat proză într-o antologie scoasă de Vellant şi care se numeste "Cum iubim". O găsiţi deja în librării.



Îmi doresc, desigur, să îmi public cărţile scrise şi care aşteaptă cuminţi în sertare şi pe stick-uri. Însă această publicare a fost o bucurie, a fost un pas înainte pentru care sunt cât se poate de recunoscătoare. Şi nu e în zi care acum să nu lucrez la două proiecte în acelaşi timp (tot în episoade viitoare şi la vremea lor şi despre ele).

Nu pot fi productivă dacă nu fac liste. Şi-aş recomanda oricui doreşte să devină mai productiv şi (foarte important) să-şi poată urmări progresul, să îşi organizeze fiecare zi. Este absolut incredibil cât de multe putem face într-o singură lună dacă depunem eforturile corespunzătoare şi, mai pe româneşte, ne ţinem de treabă.

Ştiu că momentan vă par un zombie căruia i-au fost injectate doze mari de spirit organizatoric, dar funcţionează. Şi le scriu fiindcă vreau să cred şi mai mult în ceea ce urmează să fac, în lucrurile pe care îmi propun să le testez. Mi se pare că niciuna dintre întâmplările şi experienţele care vin spre noi nu sunt haotice. Totul are un scop care nu se dezvăluie mereu pe loc.

Şi, spre final, regula de a cere mai mult decât credem noi că merităm. Paradoxul: merităm cât cerem. Să cerem de la viaţă, de la noi, de la ceilalţi, mai mult decât credem noi că merităm. Să îmbunătăţim ce e de îmbunătăţit, să îndrăznim mai mult, să facem un pas înainte, pasul acela de care ne temem. Şi să avem încredere că ni se vor întâmpla lucruri frumoase. Teama de necunoscut e firească, dar diferenţa între o viaţă împlinită şi una trăită numai pe jumătate e că prima e construită din decizii care s-au bazat mai mult pe curiozitate decât pe frică. Din cele două, cu alte cuvinte, curiozitatea a învins. N-am zis-o eu, ci  J. K. Rowling.

Iar cu articolele mele, să aveţi, vă rog, răbdare. Vor deveni mai bune, mai dese. Mă voi organiza, bineînţeles, şi la capitolul acesta. Până atunci însă, aveţi în site şi posibilitatea de a vă abona la newsletter. Şi, când mai trec eu pe aici, veţi afla şi voi.