miercuri, decembrie 30

Nu mă mai sperie dezordinea

© mic dejun de bucureşti


Nu am o listă mare de concluzii pe final de an. Ştiu doar că voi fugi mâncând pământul de orice om care va avea impresia că mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu şi că va simţi nevoia să mi-o şi spună. N-avem oare cu toţii întrebări care poate nu ne lasă să dormim uneori? Şi nu avem drumuri atât de diferite căutând lucruri la fel de diferite? Şi-atunci nu cred că altcineva poate vedea până în adâncul inimii tale. Sau poate am găsit profeţi şi nu i-am recunoscut. Încep această postare, vedeţi şi voi, cu ceea ce a durut anul acesta. Fiindcă nu a fost un an perfect, dar a fost un an frumos, un an bun cu mine.

Surprizele au venit în ultimele luni din an, adunate şi aşezate ca în cea mai bine scrisă carte. Şi fiecare experienţă a venit cu lecţii noi şi concluzii pe care le voi păstra numai pentru mine. Am muncit mult, am descoperit şi mai mult ce-mi place să fac şi felul în care ceea ce fac mă ajută să cresc. Am umplut un gol care se făcea din ce în ce mai mare şi pentru care nu-mi luam din timpul pe care îl consumam cu orice altceva.

Revenind la proiecte, am scris în ultima jumătate de an mai mult ca niciodată şi continui să scriu. Au fost întâmplări care nu ar fi avut loc dacă nu făceam ceea ce fac, dacă nu îmi urmam inima şi dacă nu aş fi pus la început de 2015 pe o hârtiuţă lucrurile care au ajuns până la urmă să ia formă.

Am încheiat anul cu experienţe care mi-au demonstrat că pot face mult mai mult decât cred, am publicat primele texte de poezie într-o antologie, fiind unul dintre cei trei câştigători, i-am avut aproape pe unii dintre cei mai dragi prieteni şi pe mama (cel mai drag şi cel mai bun prieten) la premierea de la Humanitas Kretzulescu. Am primit propuneri de proiecte şi am acceptat. Am îndrăznit să cer şi mi s-a oferit şansa să demonstrez că pot.

Am înţeles că fac cel mai bine lucrurile atunci când le fac din iubirea faţă de mine, în primul rând. Poţi să-ţi repeţi că o să faci să-ţi fie bine, dar nu poţi stabili un moment concret în timp de la care înţelegi exact ce ai de făcut. Se întâmplă treptat, singura certitudine ar fi, în cazul meu, că toate eforturile au contat.

Revenind totuşi măcar un pic la ceea ce e Mic Dejun, nu pot descrie cu siguranţă traseul, dar ştiu ce responsabilitate am faţă de proiect. Şi va continua şi ştiu că veţi fi la fel de aproape ca şi până acum, fiindcă nimic din toate acestea n-ar fi continuat dacă nu aţi fi revenit cu acelaşi entuziasm care m-a ajutat şi pe mine să merg mai departe.

Continui şi în 2016 un regim alimentar vegan. Anul acesta a fost unul preponderent vegan, după alţi patru ani de dieta vegetariană. Spun "dietă" şi spun "regim", dar nimic nu mi-a lipsit, ci am descoperit o bogăţie de alimente care există dincolo de ceea ce am mâncat până la 23 de ani.

Ştiu ce îmi doresc pentru 2016, dar au legătură numai şi numai cu mine. Nu ştiu cum de mi-a trecut vreodată prin cap să-mi doresc ceva ce chiar nu ţinea de mine. Cred în lucrurile cu iz de miracol, dar parcă uneori mai pierdem legătura dintre ceea ce ţine de noi şi lucrurile asupra cărora chiar nu avem niciun fel de control.

Şi ca să menţionez totuşi unele schimbări pozitive petrecute în corp, o să amintesc că se încheie şi un an de yoga, practicată neregulat, dar suficient de des încât să am parte de o transformare fizică de care să fiu mulţumită. Yoga îţi remodelează tot corpul şi îţi face cadou (după câteva sesiuni serioase, desigur) de nişte muşchi pe care eu cel puţin nu i-am avut niciodată. Şi mă mir în fiecare zi de felul în care corpul acesta se reconstruieşte astfel. Iar regimul vegan a ajutat enorm.

Închei aici cu acest mic jurnal de Bucureşti, unul cât se poate de personal de data aceasta. Chiar şi acum pregătesc o scurtă călătorie pe care o fac tot pentru mine. Şi niciodată n-am fost mai plăcut impresionată de felul în care întâmplările şi-au găsit loc în luna mea de decembrie.

Şi a fost frumos. Şi încă este. Vă doresc un an nou aşa cum vi-l doriţi, cu mult bine pentru voi şi pentru ceilalţi, cu bucuria schimbării şi cu entuziasm faţă de nou!

P.S. Ieri, în plină reorganizare a casei, cu toate cărţile aşezate pe jos, cu mici obiecte cărora o să le găsesc noi destinatari, mi-am dat seama că, pentru prima oară, nu mă mai sperie dezordinea. :)


marți, decembrie 29

5 sfaturi pentru amenajarea bucătăriei şi 5 mituri despre cei care nu se pot opri din amenajarea bucătăriei

La un moment dat o să termini cu amenajatul bucătăriei. Iată şi primul mit, înainte de primul sfat. Dacă îţi place să muţi mobila prin casă o dată la trei luni, nu, asta nu o să se termine niciodată. Şi habar n-am cum ai putea să îi spui minţii tale să înceteze cu toate ideile alea despre designul interior. Şi nici de ce ai vrea să faci asta. Muntele meu de reviste de design interior a ajuns cât Kilimanjaro (care are 5,895 metri deci am exagerat puţin). Dar dacă vreţi idei despre cadouri de casă veşnic nouă, alături de o sticlă de vin sau ciocolată, o să mergeţi la fix.

E o plăcere în a reamenaja, în a muta mobila, în a găsi moduri noi de a aşeza lucrurile. Şi cred că e o modalitate interesantă de a-ţi păstra vie creativitatea în această direcţie, de a continua să fii inspirat şi de a nu te plictisi de propria casă. Fiindcă, da, se poate întâmpla şi asta. Nu tuturor fiindcă nu suntem toţi la fel (şi ce minune şi uite, cu ocazia asta, ce idee frumoasă pentru 2016: să nu mai aruncăm în stânga şi-n dreapta cu prejudecăţi şi convingeri strâmbe şi să empatizăm mai mult).

Ultimul număr al revistei Elle Decoration mi-a satisfăcut pofta pentru designul interior odată cu proiectul lui Bogdan Ciocodeică, proiect pe care îl puteţi consulta integral aici. Şi atât de mult m-a inspirat şi bucurat proiectul încât am avut un val de idei care azi mă face să vă scriu dintr-o pauză luată de la mutatul mobilei (urmează biblioteca şi, de fiecare dată, e ca şi cum aş lăsa desertul pentru final).

Revenind însă la cele 5 idei pentru amenajarea bucătăriei:

1. Pentru că sunt recunoscătoare ca mare amatoare de obiecte multe şi mici răsfirate pretutindeni, a fost nevoie să-mi inventez o regulă care să mă abată puţin de la acest obicei care numai de organizare nu ţine. Nu las mai mult de cinci obiecte pe o suprafaţă anume, fie că vorbim de masa din bucătărie, de blatul de lucru, de birou, de suprafaţa unei comode ş.a.m.d. În felul acesta, reuşesc să creez senzaţia de mult mai mult spaţiu. Asta doar pentru că nu locuiesc într-un castel în care să pot împrăştia toate obiectele după placul inimii.

2. Mult verde! Plantele dintr-o bucătărie pot schimba complet felul în care arată încăperea. Recomand busuiocul plantat în ghivece de lut şi iedera (aproape am măcelărit una, dar a supravieţuit, udaţi-o cam o dată pe săptămână, fără apă în exces. Busuiocul e la polul opus şi trebuia udat zilnic).

3. Alegeţi un covor cu un design care să capteze atenţia, să lumineze încăperea sau să alungească spaţiul. Sigur că toate sunt iluzii, dar nu iluziile ne fac de multe ori fericiţi? Ne-am putea gândi tot timpul la ceea ce nu ne place. Dar la fel de bine ne-am putea gândi la cât de mult înseamnă că ne putem pregăti dimineaţa cafeaua într-un loc pe care îl iubim.

4. Obiectele din bucătăria noastră nu trebuie să fie utile şi atât. Renunţaţi la ustensilele de bucătărie din plastic. Alegeţi inoxul sau lemnul. Şi nici nu va mai trebui să ascundeţi castroanele inestetice, zgâriate de la prima utilizare.

5. Păstraţi ordinea şi curăţenia. Sunt departe de a fi un om organizat, dar cred că mă situez destul de bine pe scara celor care sunt totuşi departe de a lua premiul pentru cei mai dezorganizaţi. Îmi doresc însă ca în noul an să renunţ la scuzele obişnuite: nu am timp, nu am chef, e OK şi aşa.

Acestea sunt cele cinci sfaturi, pentru mine funcţionează, planul e să renovez bucătăria în întregime în acest an, dar asta înseamnă un proces costisitor din punct de vedere financiar aşa că va trebui să fac economii în următoarele luni. Însă cred că rezultatul va merita pe deplin. Până atunci însă, orice spaţiu are nevoie şi merită atenţia şi dragostea noastră.



©apartmenttherapy.com

©apartmenttherapy.com
©micdejundebucureşti


Cele cinci mituri despre cei care nu se pot opri din amenajarea bucătăriei

1. Au alte probleme pe care trebuie să şi rezolve, dar îşi consumă timpul mutând obiectele. Nu, ne place să facem asta aşa cum alţii îşi "consumă" timpul făcând cine ştie ce. Şi probleme pe care le vedem ţin uneori de raftul ăla pe care ne-am săturat să-l privim, de bucata de perete care a rămas nevopsită, de masa de care ne tot lovim pentru că am fost suficient de inspirati încât să credem că ceea ce arăta potrivit sub lumina reflectoarelor în magazin va arăta exact la fel şi în micul spaţiu de acasă.

2. Au prea multe obiecte şi de-asta nu se opresc. Nu ştiu despre ce vorbiţi. Am douăzeci şi ceva de căni (a se citi "treizeci") pe care le folosesc prin rotaţie. Chiar nu ştiu ce vreţi să spuneţi.

3. Vor fi bucuroşi să primească o mănuşă de gătit şi un şorţ. În fiecare an. Sunt obiectele pe care le folosesc cel mai rar, deşi gătesc zilnic. KNOW YOUR STUFF.

4. Nu ţin prea mult la prietenii lor aşa că mută totul de fiecare dată, cu jumătate de oră înainte ca aceştia să îi viziteze, pentru a-i face să se simtă nedoriţi. Totuşi, dacă ai musafiri nedoriţi, nu mai bine nu deschizi uşa? Glumesc, sunt eu Grinch uneori, dar n-aş face asta niciodată. Pentru că musafirii nedoriţi nu-mi cunosc adresa şi nici nu o vor afla vreodată. GRINCH IS ALIVE AND KICKING.

5. Îşi petrec timpul cu nasul în site-uri precum The Kitchn Therapy. Acum chiar nu ştiu despre ce vorbiţi. Dar vă las pe voi să ghiciţi care dintre miturile de aici sunt reale sau doar mituri. :) GRINCH OUT.

vineri, noiembrie 13

Scurt pe doi. Jurnal de Bucureşti


Ce mai e micul Paris zilele astea? Citesc într-un articol scris de un psiholog că aproximativ 5.000 de persoane au fost afectate din punct de vedere psihologic de tragedia din Colectiv. Nu mă simt pregătită să merg mai departe fiindcă nu ştiu cum. Şi habar n-am cum pot merge mai departe acei oameni loviţi direct de tragedie. Şi nici cum familiile lor vor face asta. Dar îmi doresc din toată inimă să găsească o cale, să ştie că dincolo de această lume, existenţa noastră se prelungeşte. Într-o formă pe care nicio religie, scrisă tot de oameni, nu a reuşit să o descifreze. Nimic din ceea ce mi se părea important nu mi se mai pare relevant. Să-mi fotografiez micul dejun, prânzul sau cina mi se pare ultimul lucru pe care-mi vine să-l fac. Şi poate că am renunţat la atât de multe proiecte fiindcă mi se păreau irelevante.

Trăiesc ca să scriu şi nu mă defineşte nimic mai mult decât scrisul. Numai că, prin definiţie, scrisul e ceva ce macină, e ceva ce uneori laşi să depindă de alţii, de părerea altora. E ceva în care alţii pot lovi uşor, pot frământa printre degete, e ceva ce tu trebuie să ţii departe de lume în vreme ce trebuie să împărtăşeşti totul. Până să ajung însă la acele forme mult prea criptate pentru a nu mai simţi că textele mele nu sunt la adăpost, că eu însămi nu sunt la adăpost, mă întristează felul în care nu ne mai răspundem unii altora. Şi, cu siguranţă, e doar ceva ce o să mă ajute să aleg şi mai bine cum şi de ce să scriu, când şi pentru cine. În primul rând, pentru mine, desigur. Dar ai nevoie de alţi oameni ca munca ta să ajungă acolo unde vrei, acolo unde îţi doreşti. Şi nu e uşor. Şi nici n-aş mai îndrăzni să cred că e ceva uşor pe lume.

Am mai citit, tot în aceste zile, despre o grupare de imigranţi care cer ca lumea să nu mai aibă frontiere. Pour que la Terre soit a tout le monde, spuneau ei. Şi nu poţi să nu le înţelegi dorinţa, lăsând deoparte ideea utopică, lăsând deoparte haosul care s-ar crea dacă n-ar mai exista toate aceste reguli care nu funcţionează întotdeauna cum trebuie, şi privind, chiar dacă numai pentru o clipă, în inima ta de om.

marți, noiembrie 10

Despre lucrurile esenţiale


Nu le mai zăresc în aceste zile şi, probabil, mi-au scăpat din vedere de foarte multe ori. Nu ne aflăm decât la adăpostul fals al situaţiilor în care ne regăsim, întâmplător sau nu. Şi chiar dacă multe aspecte ale vieţii noastre ţin de noi, sunt atât de multe lucruri pe care nu le putem controla.

Hazardul zguduie din temelii realitatea pe care am conturat-o de-a lungul vieţii prin imagini frumoase. Noi credeam, nu-i aşa, că toată lumea este bine. Că toţi oamenii sunt sănătoşi, mai ales când soarele strălucea atât de frumos afară. Am acceptat, mi se pare, cu prea multă seninătate şi minţindu-ne în mod repetat, o stare a lucrurilor care nu există. Ne-am imaginat că nu există bolnavi pe lume. Am uitat de războaie. Sigur că nu poţi trăi cu gândul permanent că oamenii sunt capabili de tot felul de orori. Dar nici să le uiţi pe toate, fascinat de unghiul din care-ţi vei fotografia mâncarea din farfurie, nu e bine.

Nu m-am văzut niciodată în inima unui ţinut încă nemodernizat. Nu necivilizat. Pentru mine, cel puţin, civilizaţia se defineşte în alţi termeni, unii care nu ţin de felul în care cultura occidentală, de exemplu, o înţelege. Un trib african poate, aşadar, să mi se pară cât se poate de civilizat. Iar un grup de cetăţeni din lumea "civilizată" se poate dovedi cât se poate de "sălbatic". Cum împărţim noi aceste calităţi şi defecte? Care ne sunt punctele de reper într-o lume care a reuşit să distrugă echilibrul natural al planetei în mai puţin de o sută de ani? Succesul civilizaţiei care nu mai ţine cont de nimic îşi continuă masacrele la un nivel pe care nu vrem să-l cuprindem nici cu gândul şi nici cu privirea.

Rămân, aşadar, încă aici, gândindu-mă că puţinul pe care îl fac va conta cumva. Dar uneori vrei să renunţi şi te gândeşti şi tu, cum spun atâţia alţii, că nu se va cunoaşte niciun val de la o picătură într-un ocean. Şi numeri pe degete, mai apoi, numărul în creştere al celor care aleg, chiar şi atunci când simt că poate totul e în zadar, să continuă să facă acel efort minim. Puţinul acela adesea nevăzut, neafişat, ascuns de gesturi, trădat doar în unele momente în care eşti silit să răspunzi unor întrebări.

Eşti, în unele situatii, picătura din ocean luată la întrebări. Contezi atunci prin prisma acţiunilor tale, interogate de cei care nu le văd rostul. Şi te bucuri, în acele momente, că nu ai renunţat.

marți, septembrie 8

Bucurestiul nu e nici curat, nici murdar

@ The Coffe Shop, Str. Academiei, Bucuresti

Si Bucurestiul nu e nici poleit in roz stralucitor, nici ingropat sub gunoaie. Bucurestiul are locuri si zone in care se spala strazile si se matura in fiecare dimineata. Dar Bucurestiul are si strazi si cartiere in care mizeria, facuta de oameni, reapare facuta tot de oameni. Bucurestiul e orasul in care uneori oamenii se uita ciudat la tine daca le atragi atentia ca au "scapat" o hartie pe jos. Si Bucurestiul e si orasul in care un om il injunghie pe un altul pentru o astfel de mustrare. Dar Bucurestiul nu e nici orasul in care sa nu poti mergi noaptea de frica pe strada si Bucurestiul are, de exemplu, un metrou in mare parte curat (si il compar aici cu metrourile unor capitale mai civilizate). Bucurestiul e orasul contrastelor de care poate ne vom satura intr-o zi. Mi-as dori ca toate aceste miscari care se fac in ultimii ani (si ce bine ca exista) pentru si cu drag de Bucuresti sa aiba si o latura educativa indreptata catre curatenia de pe strazi. Imi doresc ca, asa cum exista in Viena, sa avem si noi pungi cu ziare de unde sa le luam, lasand in schimb pretul corect si nu rupand punga cu totul si luand-o la fuga cu ziarele. Daca pornim in directia gresita, nu gunoaile ne vor ingropa, ci lipsa de educatie, voita si "ingrijita" cu spor.

Pana atunci, fiecare isi face curat in patratica lui. Fiecare decide daca vrea sa isi traiasca viata in gunoi. Suntem liberi sa plecam, asa cum alti oameni ar trebui sa aiba unde sa fuga daca in tara lor e razboi. Bucurestiul starnea multumiri si in 1900 si in 1933 si in 1980 si in 2015. Dar parca acum ne unim mai des ca sa-l  imbratisam strans si sa-l iertam mai des. Si imi place sa cred ca din indragostirea aceasta continua si crescanda fata de oras va iesi in cele din urma ceva frumos. Dar asta nu tine de un singur om, ci de fiecare om in parte.

vineri, iulie 31

Cum cresti o casa

mic dejun de bucuresti, 2015

Suntem ca plantele, ne ofilim fara iubire. Cum cresti o casa si o faci sa iti devina camin? Investesti iubire, mai mult decat orice. Acolo te duci sa te regasesti si sa te simti protejat. Nu de multe ori mi-am ferit casa de unii oameni, oricat ar putea parea de introvertita aceasta tendinta. Casa e un camin pe care-l protejezi ca pe un copil.

N-as putea spune cum cresti o relatie. Cred ca la un moment dat intalnesti omul potrivit pentru tine si va ajutati reciproc sa cresteti. E important, mi se pare, ca fiecare sa faca sa straluceasca mai tare ce e mai bun in celalalt.

Nu e o competitie intre cei doi, mai facem uneori asta cand ni se pare ca ne lipseste ceva si vrem ce are celalalt sau ne identificam cu omul de care ne indragostim. Niciuna dintre aceste situatii nu e o varianta "sanatoasa" si care sa aduca ceva bun la final de zi.

Revenim asadar la vechea zicala pe care cred ca a folosit-o si Nietzsche: sa ne iubim pe noi ca sa-i putem iubi pe ceilalti.


miercuri, iulie 29

Jurnal de Bucuresti: Regim vegan, singuratatea in doi, un an ciudat


Am trecut oficial de jumatatea anului si abia acum se contureaza lucruri pe care le-am trecut pe lista in ianuarie (da, mi-am facut si eu o lista ca tot omul). Pana acum, a fost un an in care multe prietenii s-au destramat, din vini impartite, din trairi care se uita sau din sentimente care se schimba si doruri care pur si simplu, de la un moment dat incolo, nu mai exista.

De aproape jumatate de an regimul alimentar a fost preponderent vegan. Asta inseamna ca am trecut cu vederea ouale si laptele din anumite prajituri de casa carora inca nu le pot spune nu, dar nu am mai cumparat si nici mancat lactate sau oua. Si mi-e bine, chiar mi-e bine. Urmeaza sa fac un set de analize in toamna fiindca sunt vegetariana de prin 2011 si vreau sa vad cum stau cu B12. Amintesc, cu aceasta ocazie, ca poti avea deficit de B12 si de multe altele si daca mananci carne. Si cred ca stiti cu totii cel putin o persoana care consuma lactate si are deficit de calciu. Reamintesc, tot cu ocazia asta, ca incidenta celor mai multe cazuri de osteoporoza se regaseste in tarile cu cel mai mare consum de carne si lactate.

Am ales sa nu mai omor alte animale pentru a le manca. Nu ma intereseaza ca asa am fost crescuti, ca asa am fost educati. Nu imi pasa ca unii oameni ma pot judeca atat de aspru pentru aceasta decizie incat sa decida ca sunt un om meschin si sa nu-mi mai fie prieteni (da, se intampla).

E o decizie inspirata de anumiti oameni care au azi 70, 80, 90 de ani si care si-au trait viata fara sa manance animale. E o decizie constienta de a nu mai manca animale care au dreptul la viata ca si noi si care sunt supuse astazi in miile de fabrici din intreaga lume la chinuri groaznice. Nu vreau sa contribui la asa ceva, sa platesc pentru a sustine aceasta industrie. Oricat ar suna de naiv, cred intr-un viitor (chiar daca indepartat) in care nu mai ucidem animale. Cred ca am distrus deja multe pe aceasta planeta.

Numarul vegetarienilor si veganilor se apropie de un miliard, in caz ca cineva crede ca suntem cativa dementi care vor sa para mai smecheri. De ce esti un om rau daca nu mai vrei sa omori animale? Inca nu am inteles.

Sa revin la lucrurile care s-au mai schimbat. Mi-am dat seama ca avem nevoie de increderea si de dragostea altor oameni pentru a creste si mai mult. Sigur, cresti si de unul singur, dar in momentul in care vei simti ca un om la care tii nu are incredere in tine, o sa doara, o sa te doara si te vei duce catre cei care nu te-au facut niciodata sa simti asta.

Sunt trairi de la care am invatat multe, nu regret nimic din tot acest an in care, in mai multe situatii, a trebuit sa aleg singuratatea doar pentru a nu ma pierde pe mine ca om din nou, pentru a nu nega ceea ce vreau pentru mine, pentru a nu ma nega.


Iubirea pe care o meritam cu totii trebuie sa fie una sanatoasa si trebuie sa fie directionata catre noi din motivele potrivite. Iubesti, pur si simplu, din toata inima. Nu fortat, nu posesiv, nu pentru ca te simti singur, nu de dragul de a fi cu cineva si atat. Nu de dragul de a umple cu mai multe voci un spatiu inchis intre patru pereti.

Singuratatea in doi e dureroasa. Singuratatea de unul singur e leac si oportunitate pentru a te descoperi pe tine, pentru a aduce in viata ta lucrurile si oamenii care te fac sa cresti.

Lectia majora? Ori de cate ori oferi mai mult si te negi pe tine incalcandu-ti proritatile, mai devreme sau mai tarziu veti rabufni. Si orice alta persoana careia ii veti oferi atat de mult va dori si mai mult si va rabufni cand va veti da seama cat ati gresit. Cu un conflict de ambele parti, n-ai cum sa nu inveti ca e sanatos sa te pui pe primul plan.

Fara sa ranesti, fara sa incalci libertatea altui om sau sa-i rapesti bucuria. Dar sa te pui pe primul plan fiindca meriti sa-ti fie respectate sentimentele.


Numai despre mancare nu e acest post, dar e un jurnal si e scris cu toata sinceritatea. Si sper ca unii dintre voi se vor regasi printre aceste randuri. Mai departe, pentru acest an, imi doresc sa redescoperim acei oameni care sa ne inspire, care sa ne dea pur si simplu aripi. Fiindca si noi, mai departe, inspiram, prin ceea ce facem, prin ceea ce spunem, prin lucrurile pe care le cream si le oferim lumii.

Cu drag si recunostinta,
Mic Dejun de Bucuresti

marți, iulie 28

10 lucruri de stiut inainte sa-ti cumperi o casa

Am trecut oficial de jumatatea anului. In urma cu trei ani si jumatate am facut un credit, prin Prima casa, pentru o garsoniera. Am facut multe greseli atunci cand am cumparat, iar lipsa timpului si graba sunt doar unele dintre ele. Stiu ca intr-o zi o sa repet experienta, fiindca imi doresc sa cumpar intr-o zi o casa pe pamant, nu intr-un bloc.



Revenind insa la ceea ce as fi putut face mai bine cand am cumparat garsoniera, acestea sunt cateva dintre aspectele de care as tine cont pe viitor:

1.  Nu te grabi. Atunci cand am cumparat, credeam ca va fi ultimul an in care se va mai derula Prima Casa. Plecam de la Sala Palatului si ma saturasem sa platesc chirie de atatia ani. Am avut la dispozitie mai putin de o luna sa caut un apartament nou fiindca hotarasem sa fac credit inainte de finalul anului, iar eu trebuia sa ma mut pana la inceputul lunii noiembrie. A fost o greseala sa caut case in doar atat de putin timp. O astfel de cautare ar trebui sa se deruleze cateva luni bune. E adevarat ca uneori poti gasi o oferta ideala si dupa cateva zile de cautare.


2. Daca ai gasit un apartament care-ti place, plimba-te prin cartierul in care se afla, incearca sa-ti dai seama in ce masura ti-ar placea sa locuiesti acolo. Vezi daca e un cartier curat, daca ai in apropiere un supermarket aprovizionat, farmacie, piata. Vor conta mult si pe moment iti pot scapa din vedere. Din fericire, zona in care stau e plina de farmacii, supermarketuri si piata e la 15 minute de mers pe jos. Dar mi-ar fi placut sa am timp sa cutreier mai multe zone din Bucuresti.


3. Verifica intretinerea afisata in blocul respectiv. Daca ai datornici mari in bloc, cu sute de milioane, ceva nu e in ordine si mai bine mergi mai departe. N-a fost cazul meu, nici prin cap nu mi-a trecut la momentul respectiv sa verific si asta. Partea buna e ca luna de luna intretinerea e mai mult decat decenta si nu a trebuit niciodata sa platesc sume astronomice asa cum am auzit ca se intampla in unele blocuri. Ca idee, pe timp de iarna nu prea s-a depasit suma de 200 lei. Vara se ajunge pe la 100, uneori si mai putin.


4. Am mai mare incredere in constructiile facute de dupa '77, dar nu foarte mare incredere in constructiile foarte noi. Asta dupa ce mai multe povesti de groaza legate de constructorii care fac astfel de case m-au facut sa ma orientez mai degraba catre o constructie mai veche. Daca aveti un specialist care sa va insoteasca si sa verifice calitatea constructiei in care doriti sa cumparati un apartament, ar fi minunat.


5. As cumpara numai de la cineva care imi prezinta incredere. Am trecut printr-o experienta stresanta. Imi place sa cred ca de atunci si pana acum am invatat sa cunosc mai bine oamenii. Poate ca nu e mereu cel mai bine sa nu-i dai celuilalt prezumtia de nevinovatie, dar intr-o situatie ca cea de mai sus, paza buna trece primejdia rea.

6. Verificati cu grija toate actele si asigurati-va ca totul este in ordine. De data aceasta, am avut parte de sprijin fiindca toata procedura a fost destul de complicata, mai ales cu banca.


7. Este bine ca avansul pe care il aveti sa fie cat mai mare pentru a nu fi nevoie sa platiti o rata maricica luna de luna. Daca aveti deja banii, cu atat mai bine. Rata pe care o platesc e similara chiriei care se cere in Bucuresti pentru o garsoniera. Asa ca pana la acest moment inca vad achizitia ca pe o investitie.


8.Verificati preturile de pe piata si comparati cu ceea ce se mai vinde in acel moment in vecinatate. Incercati sa vedeti in ce masura achizitia e o investitie din care sa va puteti recupera banii si sa puteti scoate si un profit in viitor.

9. Nu va grabiti sa mobilati garsoniera sau apartamentul. Alegeti cu atentie mobilierul si asteptati pana cand gasiti piesele pe care vi le doriti, chiar daca asta inseamna uneori un an sau doi. Altfel, riscati sa va umpleti casa de mobilierul care sa va incomodeze mai tarziu si pe care va va fi greu sa-l vindeti (sau sa-l demontati!).


10. Ganditi-va, inainte sa cumparati, in ce masura veti putea face fata cheltuielilor, daca doriti sa inchiriati o camera, daca e mai bine sa cumparati o garsoniera sau un apartament, daca doriti sa locuiti acolo mai mult timp sau doar o perioada limitata.






miercuri, iunie 3

Alt jurnal de Bucureşti, mărturisiri de ieri şi azi, nimic de citit printre rânduri



Bucureştiul e fantastic dacă reuşeşti să ajungi mai des prin parcuri, mai des pe la evenimente şi să ieşi mai des cu prietenii. Bucureştiul e fantastic, ca orice oraş, dacă nu-l umpli de amintiri neplăcute. Bucureştiul e fantastic, ca orice oraş, dacă reuşeşti să uiţi de amintirile neplăcute şi să îţi construieşti unele noi, minunate, alături de oameni noi care ştiu să nu te judece şi să te facă să te simţi un om mic. Dar orice om e o lecţie, poate fi una frumoasă sau una care să te facă pe viitor să alegi mai bine.

La 1 iunie mi-am lăsat trecutul în urmă. M-am desprins de el în cinstea copilăriei mele. Mi-am amintit de cine eram atunci şi mi-am dorit să-mi fie din nou la fel de drag de mine. Să mă împac şi să mă iubesc cu bune şi cu rele. Şi asta a însemnat să răspund unor oameni prin două rânduri, iar altor oameni, care continuă să-mi fie dragi, să nu le mai răspund deloc. Şi, pe de-o parte, nu ştii dacă e decizia bună. Dar, pe de alta, e ceea ce ştii că trebuie să faci pentru tine dacă vrei mai mult, dacă vrei ca anul viitor pe vremea asta să fii în alt loc şi, în fond, o versiune mai bună a ta.

Mi-am făcut cadou timp şi-mi fac în continuare. Trebuie să-mi amintesc constant să nu mă opresc, să nu privesc de două ori către o situaţie care mi-a fost clară de la bun început. Vi se întâmplă şi vouă?

Sunt atâtea explicaţii pe care am simţit că trebuie să le dau. Şi, la final de an, când vezi că n-au contat nici faptele şi nici cuvintele, când înţelegi că sunt şi vor fi momente în viaţa ta când te vei simţi şi poate şi vei fi foarte singur, când ştii însă că astfel de lucruri sunt fireşti, când eşti recunoscător pentru altele, când oboseşti să te mai simţi obosit, schimbi multe.

E nouă senzaţia asta şi adesea mi-e frică să scriu despre. Dar e o schimbare în bine pe care n-am cunoscut-o până acum. Şi e necesară fiindcă mai sunt atâtea de schimbat. Şi continui să privesc înainte, fără să am o direcţie clară. Poate o descopăr, poate nu. Cert e că un singur om mi-a spus anul ăsta că e important să continui să merg, chiar dacă direcţia nu e clară. Fiindcă ştia. Şi fiindcă nu m-a judecat.

Lansare de carte si


luni, iunie 1

Mic Dejun de Bucureşti... Vegetarian... Vegan?



De 4 ani şi jumătate sunt vegetariană. Îmi dau seama că nu e suficient. Evident, fiecare om are un drum al său. Până nu demult, ignoram faptul că simpla rostire a cuvântului "vegetarian" îi deranja pe cei mai mulţi oameni. Aşa că dacă simplul fapt că eşti vegetarian deranjează, pe când trebuie să accepţi orice alte alegeri, de ce să nu încep să răspund acelor reacţii? De ce să aibă o problemă un om care alege să mănânce carne cu un om care a ales să nu mai mănânce carne? Mai multă carne pentru el, nu?

O să spun de ce am ales să nu mai mănânc carne şi, mai mult, de ce am continuat şi de ce am ajuns să privesc lucrurile cu totul altfel în prezent. Cred că un om trebuie să se informeze, să înţeleagă ce anume îi face rău, pe lângă aerul poluat şi apa pe care o bem cu toţii. Ce ar ajuta planeta, chiar şi în al 12-lea ceas? Mai multe abatoare, mai multe ferme, mai multe milioane de tone de grâne puse deoparte pentru animalele care vor fi ucise la o dată prestabilită? Nu. Mai multe păduri, mai multe plante şi stoparea creşterii animalelor pentru carne.

Omul a decis că e o specie superioară şi că are drept de viaţă şi de moarte asupra altor specii. Căutaţi "speciesism" fiindcă e un cuvânt şi fiindcă denotă lipsa de etică în aceste alegeri. Am mâncat carne toată viaţa mea până în 2011. Mi se părea că legumele nu au gust şi, sinceră să fiu, după o bucată de carne nu prea voiam să mai mănânc salată sau fructe sau leguminoase. Eram sănătoasă? Nu. Şi nu aveam nevoie de analize ca să văd că am cu vreo 15 kilograme în plus peste greutatea normală, probleme cu digestia, că aveam dureri de stomac după aproape fiecare masă, că răceam des, că aveam probleme cu respiraţia, că oboseam după un kilometru mers pe jos, că nu scăpam de acea senzaţie de greutate.

Mănânc mult mai mult decât mâncam atunci. Am slăbit de atunci şi cel mai mult am ajuns la 65 de kilograme în perioadele în care am făcut mai puţin sport, am mers mai puţin pe jos. Dar nu greutatea mai contează acum  când mă ghidez după felul în care creşte masa musculară, după cum corpul mi se transformă aşa cum cândva doar visam şi nu făceam nimic pentru asta.

De la dans contemporan am trecut la a descoperi mai multe despre yoga. Acum practic yoga (şi nu, nu înseamnă că stai şi meditezi!) de cinci luni, aproape zi de zi, şi sunt mai mult decât recunoscătoare pentru schimbările pe care le-am observat. Şi ştiu că sunt abia la început şi asta nu poate decât să mă entuziasmeze.

It feels right. Şi mă bucură. Şi cu cât îmi ofer mai mult timp mie, cu atât sunt mai împlinită. Văd sincer unica soluţie de salvare a planetei în reîntoarcerea la o dietă vegetariană. Dacă omul ar fi carnivor, ar ataca animalele şi le-ar mânca de vii. Arătaţi-mi un om care are acest instinct. Ceea ce facem azi vine din tradiţii, dar asta nu înseamnă că acele tradiţii nu sunt greşite, ca multe alte convingeri din trecut. Cum ar fi că pământul e în centrul Universului.

Ne-am deşteptat de atunci? Da şi nu. Nu ne-am deşteptat suficient de mult încât să credem cu adevărat că industriile mari nu ne vor binele şi că sănătatea nu le aduce niciun ban.

În India sunt 500 de milioane de vegetarieni. Da, tradiţia. Chiar crede cineva că foametea la nivel global e o problemă care nu poate fi stopată aşa de uşor? Poate dacă nu am mai exploata resursele vegetale pentru a hrăni animalele ca să le ucidem, am rezolva un pic mai uşor această problemă. Poate dacă am regândi tot ceea ce facem în prezent, poate dacă ne-am gândi şi la generaţiile viitoare şi la cum va arăta lumea peste cincizeci de ani, o sută, două sute...

Şi aleg să  cred în schimbare fiindcă nu pot alege să nu cred în ceea ce am înţeles că trebuie făcut. E un început. Şi-mi place să cred că fac ceea ce trebuie.

sâmbătă, mai 2

Jurnal de Bucureşti. Uneori nu mai există întrebări, există doar răspunsuri



Sunt zile în care ţi se pare că ai înţeles totul şi sunt zile în care eşti convins că nu ştii nimic. De fiecare dată însă, adevărul e undeva la mijloc. Evident, ai parte şi de momentele în care vei şti că cel puţin unele dintre întrebări chiar s-au lămurit pentru totdeauna.

De-a lungul timpului, am văzut cum ceva reuşeste numai dacă îi acorzi suficient timp. Iar asta, în cele mai multe situaţii, înseamnă mult timp. Şi nu ştiu cum am reuşit ca, de fiecare dată, să mă împart în zece direcţii. Nu aştept momentul în care să văd cum se vor aduna toate, cum le voi putea îngloba într-un singur proiect. Câte puţinul din fiecare nu mă mulţumeşte.

Dar dacă ar fi să mă întrebe cineva care e reţeta (nu că aş fi aplicat-o vreodată până la capăt), aceasta ar fi.

http://www.alvhemmakleri.se/
Poţi oare să-ţi laşi deoparte pasiunile şi poţi să sacrifici ceea ce-ţi place până când ajungi să nu mai iubeşti acel lucru? Cred că de multe ori am preferat să le pun la adăpost şi pe mine odată cu ele. Şi, nu de puţine ori, m-am simţit judecată. Dar am ştiut că niciodată altcineva nu ar trebui să te facă să te simţi astfel şi că aşa cum alături de unii oameni nu simţi niciodată cum privirile sau tăcerile lor te ard, tot aşa, de fiecare dată în astfel de situaţii, it's not you, it's them.

Lucrurile sunt acolo, cele pe care le consider ca fiind acelea care mă definesc. Şi le-am arătat prea puţin, le-am crescut prea puţin sau le-am ţinut numai pentru mine. Poate că acum din cauza asta se încurcă, fiindcă nu ştiu cum să iasă la iveală, cum să facă faţă lumii, cum să clipească şi să zâmbească frumos.

Cred că orice om are nevoie de linişte, de libertate de mişcare şi de schimbare. Şi cred că lucrurile se aşază mereu, dacă ne păstrăm încrederea sau dacă nu renunţăm la încercările de a o regăsi.

Acestea ar fi, aşadar, câteva întrebări cărora chiar cred că le-am găsit răspunsuri.



luni, aprilie 20

Jurnal de Bucureşti: Celui care s-ar ascunde în biblioteci

Sunt zile în care vrei să verifici că mai exişti în forma pe care ţi-o aminteai cu o zi în urmă aşa că primul instinct e să-ţi duci mâna la ochi, să-ţi pipăi nasul, gura, să te ciupeşti ca să te asiguri că nu visezi, că eşti tot tu, cu bune şi rele, cu tot ceea ce ştiai despre tine.

Îi e greu omului care s-ar ascunde-n biblioteci să scrie şi să citească la infinit chiar să scrie în unele zile în care ştie că o astfel de sihăstrie nu i-ar aduce decât o singurătate pe care prea puţine fiinţe o pot îndura.

Şi un astfel de om se va simţi de multe ori ca un acrobat pe sârmă, prins între nevoia simplă de a zâmbi şi de a fi fericit şi cea de a simţi că viaţa sa are un rost pe care nu-l mai regăseşti în altă parte. Şi zâmbeşte, nu fără tristeţe, la gândul că la un moment dat i s-a năzărit în cap o astfel de întrebare la care încă nu a găsit răspuns.

©micdejundebucuresti, aprilie 2015
Şi mai ştie acelaşi om că nicio carte despre răbdare nu te va putea învăţa, în fapt, ce e cu adevărat răbdarea. Sunt zile în care nu reuşim să ne recunoaştem nici propriile imagini în oglindă aşa că ne întrebăm, miraţi, cum am ajuns oriunde am ajuns şi ne-am gândit să ne verificăm încă o dată ceea ce ştiam despre noi. Dar acestea sunt zile şi zile, ar spune scriitorul, apoi ar întoarce spatele lumii şi s-ar înapoia întristat în biblioteca sa în care nimeni nu are voie să vorbească tare.

©micdejundebucuresti, aprilie 2015

Omul ăsta nevăzut şi nebăgat în seamă trage aer în piept şi-şi alungă întrebările de pe frunte. Ştie că sunt zile şi zile sau, cel puţin, aşa a auzit la un moment dat şi-a hotărât să creadă. Desigur, n-ar fi vrut să adune, cu anii, atât de multe întrebări, dar poate că tocmai acesta e acel sens pe care încă nu l-a desluşit, poate că-n loc de toate întrebările nu se află decât una singură sau poate că tot ceea ce există are un singur răspuns pe care nici nu-i e sortit să-l descopere vreodată.

Dar până atunci mergi, continui să mergi, chiar dacă unii paşi par făcuţi pe cea mai subţire fâşie de gheaţă sau pe cele mai fine trepte de sticlă. Tu continu să mergi, sprijinindu-te din când în când ba câte o întrebare, ba pe câte un răspuns.



Cu drag şi recunoştinţă,

Mic dejun de Bucureşti

duminică, aprilie 19

Vegetarian Tolstoy

From The Vegetarian (London), December 21, 1889:

" It has long been a reproach against Vegetarianism that it produces no great men. Its opponents all too willingly forget such names as Buddha, Plutarch, Wesley, Milton, Sir Isaac Newton, Shelley, and other epoch-making Vegetarians, who have helped to mould the destinies of the world ; and they sneer at the simplicity of teach-ing which is to them foolishness and a rock of offence. To the long list of Vegetarian heroes and giants must now he added the honoured name of Count Leo Tolstoi, the Russian novelist and social reformer."

Photo: Tolstoy and Chertkov, 1910. Credit The Tolstoy State Museum



Articol complet: http://www.ivu.org/history/tolstoy/1889.html

duminică, aprilie 12

Bucatarie alba, gresie urata, faianta horror

M-am mutat acum trei ani in casa "noua". Nu chiar noua, dar mai noua decat apartamentul portocaliu in care locuiam inainte (bloc din '69, intretinut insa impecabil de un administrator excelent). Aveam vedere la Ateneu si ajungeam in centrul Bucurestiului in cinci minute de mers pe jos. Acum ajung in 25-30 minute de mers pe jos si nu mai vad Ateneul, insa ma bucur de plimbari lungi pe Carol I si Calea Victoriei si, da, un pic de Calea Mosilor. Si, hei, a venit primavara!

Nu prea stiu cum sa exprim cat de mare mi-e bucuria fiindca e, in sfarsit, cald. Eu am numarat si-au fost sase luni ploioase si mohorate in Bucuresti. Si mi-a lipsit soarele cum nu credeam ca-mi va lipsi vreodata. Daca inainte imi imaginam ca m-as putea impaca pe termen lung cu prognoza din tarile nordice, iata si concluzia: sub nicio forma.

Evident, nu despre vreme voiam sa scriu, ci despre ce te faci cand ai in bucatarie o gresie urata si o faianta horror? Cand m-am mutat, din lipsa de timp si din intelepciunea unor decizii luate pe fuga si cu jumatate de creier, am montat mobila, aragazul si toate celelalte peste ceea ce exista acolo, dand doar o vopsea lavabila pe pereti si curand temeinic placile acelea care inca imi displac.

Si dupa multe ore in care m-au furat nenumarate imagini de pe Pinterest (imi marturisesc, cu aceasta ocazie, si dependenta), am gasit pe un blog cateva imagini care descriu varianta ideala a bucatariei (am acum obiecte acolo cat sa umplu inca vreo 3 bucatarii).

Dar cum e mai mult decat am nevoie, nu pot decat sa ma bucur ca ceea ce era necesar a fost deja achizitionat. Asa ca, la acest inceput de an (refuz sa numesc ultimele trei luni inceput de an fiindca le-am simtit doar ca o continuare a iernii in care nimic nu a parut sa se intample), revin cu planuri noi de amenajare.

Si cine are ghinionul sa petreaca mai mult timp cu mine stie si cat de des mut mobila prin casa si ca rare sunt momentele in care trece jumatate de an fara sa fac o modificare maricica.

Copyright: http://77p7zy.blogspot.com.br/

Dar, sincer, acum am ajuns in punctul in care chiar am devenit un om mai ordonat asa ca multe lucruri s-au ascuns in cutii, multe obiecte au cam parasit incinta si cam tot ceea ce nu-si are rostul si nu e folosit o sa dispara din aceasta primavara.

Acum ca ma gandesc, cea mai buna metoda de a scoate in evidenta o faianta urata tare e sa vopsesti jumatatea de sus intr-o culoare contrastanta (poti alege o nuanta de albastru inchis, desigur). Evident, ma pun pe zugravit cu primul weekend. Si stiu ca am mai zis asta de un milion patru sute treizeci de ore (nici eu nu ma mai suport, credeti-ma, mi-am pierdut rabdarea cu mine), dar in weekendul viitor chiar voi zugravi!

Si ma gandesc acum ca va trebui sa iau la rand si chitul dintre placi pe care, tot acum trei ani, l-am facut albastru (era portocaliu).

Gresia nu e chiar urata si, uitandu-ma la fotografia de mai sus, tocmai mi-a venit o idee (mai multe in weekendul urmator!).

Ce sa va mai spun? Ca mi-a revenit pofta de dat petreceri, de incins cuptorul, de gandit mese in avans, de planificat deserturi si dupa-amiezi alaturi de prieteni dragi? Si asta doar fiindca e soare afara? Ei, bine, da.

Fiindca sunt momente in care ni se pare ca suntem mai singuri decat suntem in realitate, insa acestea sunt perioade si perioade. O sa vedem ca intotdeauna vom avea pe cineva langa noi si cred ca e bine sa nu luam nimic de-a gata fiindca multe se pot schimba, chiar si intr-o perioada relativ mica de timp.


copyright: http://77p7zy.blogspot.com.br/

Imi vine sa zbor direct acum pana la Bricostore. Stiu, e Pastele, dar s-a trezit piticul decorator din mine si cu greu il impac. M-am saturat pana si eu de sambetele in care am simtit, in toata aceasta primavara, ca sunt mult prea obosita ca sa ma mai ridic din pat sau ca sa ies din casa pe o vreme extraordinar de ploioasa.
copyright: http://77p7zy.blogspot.com.br/

Probabil ca multora o sa displaca bucataria asta atat de simpla. Insa dupa ce am incercat in fel si chip sa asez mobila, dupa ce m-au cucerit, pe rand, stilurile warm-industrial, nordic si Provence, mi-am dat seama ca ceea ce rezoneaza cel mai mult cu mine sunt niste elemente care nu se regasesc in absolut niciun stil. Se rezuma, totul, la a aduce laolalta ceea ce iti place cu adevarat.

Nu ajuta cu nimic daca le asezi ca la carte, insa peste doua saptamani nu esti multumit (stiu, stiu ca am zis ca mut mobila la cateva luni, drept dovada!).

Iata insa si privelistea care m-a cucerit acum trei ani:



Ca sa intelegi de ce sunt atat de bucuroasa ca e in sfarsit cald afara, ca voi putea din nou sa ma bucur de copacii care inconjoara parcul pentru copii si de ce, in sfarsit, pot visa la noptile lungi de vara care sunt din ce in ce mai aproape.

Sunt schimbari pe care le-am amanat mult prea mult si ii admir mult pe oamenii care nu se lasa influentati (prea mult) de vreme. Pana anul acesta, eram unul dintre ei. :))

Cam atat despre bucataria in devenire. Revin cu rezultatul final. Pana atunci, daca aveti idei despre cum poate fi acoperita faianta din spatele rafturilor, le astept cu mare drag. Am doua rafturi din otel inoxidabil si, pana acum, mi-am dat seama ca negru, alb sau gri par variantele cele mai potrivite. Blatul e din stejar, iar usile tot din otel.

Merg sa-mi potolesc noul entuziasm cu o felie de tarta cu mere. N-am facut-o eu fiindca am luat lenea in brate in acest weekend. Sper ca duminica voastra a fost frumoasa si la fel de lenesa.


Paste fericit!


Cu drag si recunostinta,

Mic  dejun de Bucuresti


marți, aprilie 7

Jurnal de Bucureşti: O să scriu chiar dacă nu ştiu să-ţi răspund

Citeam acum postarea cuiva care spunea că se apropie de 30 de ani şi că nu a construit nimic. Că s-au risipit planuri şi idei. Şi m-am gândit pe urmă la cât m-a frământat pe mine ideea asta, la cât am alergat în stânga şi-n dreapta, la cât am încercat fără să-mi acord pauze până când, epuizată şi în continuare nemulţumită, mi-am zis că aşa nu se mai poate. Dar ce e mai grav e că în tot acest timp nu vedeam ceea ce reuşeam să construiesc.

Acum ştiu. Da, e bine să ai o direcţie, dar e bine şi dacă ai mai multe. Totul ţine de organizare, capitol la care încă mai am de lucrat. Nu ştiu să dau un răspuns clar şi sunt puţini oameni pe care-i ştiu să fi găsit un răspuns cert şi unic după multe căutări.



Cred că ne construim treptat, de-a lungul vieţii, şi că nu ne oprim niciodată din învăţat. Cred că e în ordine să te simţi copil până la adânci bătrâneţi şi, în acelaşi timp, să "ţii" o casă, să ai un job, să plăteşti rate şi să-ţi doreşti, la rândul tău, să-ţi întemeiezi o familie şi să ai un copil în vreme ce de Paşte îţi doreşti o pungă mare cu dinozauri.

Cred că e bine să simţi că-n lumea asta cumva ai refuzat să creşti şi că ai rămas prins de copilărie atât de tare încât ţi-ai tatuat pe braţul stâng cele mai dragi amintiri. Cred că e în ordine să nu uiţi acea esenţă de atunci pe care alţii o pierd. Cu frici, fără frici, exact aşa cum eşti. Şi să iubeşti şi să zâmbeşti sincer, aşa cum fac copiii.







Am mai învăţat că ştiu să ascult, dar că habar n-am să mă fac auzită. Sau, cine ştie, aud doar cei care vor să audă şi care, totodată, ştiu să te şi vadă. Cert e că mi se pare că întotdeauna trebuie să fim conştienţi de schimbare şi că trebuie să o acceptăm.

Mi-a luat ani să descopăr că a greşi chiar e omeneşte şi că o să facem greşeli până la sfârşitul vieţii. Şi mi-a luat tot ani de zile să-mi dau seama că ceea ce cred azi s-ar putea să fie cu totul diferit de ceea ce o să cred peste doar câteva luni de zile. Şi oamenii sunt ca anotimpurile. În afară de trunchiul unui copac, multe se schimbă.

Nu ne mai construim din poveşti atunci când începem să ne construim din gânduri. Îmi propun să mă construiesc prin experienţe şi să cresc trăind, fără ca altă persoană să ocupe un rol mai important în mintea mea în afară de mine. Şi, fără ca vreodată, să mă mai simt vinovată fiindcă m-am pus pe primul loc.

Ce aduce primăvara? Sunt mulţumită? Sunteţi mulţumiţi? Eu încerc să fiu responsabilă faţă de ceea ce fac şi să cred în ceea ce-am scris pe hârtie. Să cred, în continuare, că se va materializa. Că depinde de mine, dar şi de alţii. Că depinde de multe, dar că întotdeauna, absolut întotdeauna, voi continua să încerc, oricare va fi experienţa, oricare va fi visul, oricare va fi direcţia.


M-am îndepărtat de subiect. Cred că e important să alegi ce e esenţial la un moment dat pentru tine. Să nu-ţi mulezi sistemul de valori după cel al altor persoane. Să nu crezi că ceea ce eşti sau faci nu e important pentru tine. Şi, în general, să mergi cu ochii cât mai deschişi prin viaţă. Şi, mai în glumă, mai în serios, să nu-ţi fie frică să mergi singur la film. :)

Şi acum un later edit, după ce tocmai am ajuns acasă. Mi-am amintit că se întâmplă uneori să ne dăm seama că doar noi putem face unele schimbări şi că oricât ne e uneori de greu, nu ne rămâne decât încrederea că, mergând zi de zi în aceeaşi direcţie şi având răbdare, vom vedea şi rezultatele pe care ni le dorim. Iar totul, totul trebuie făcut fără încrâncenare.

Sacrifices made with a long face are not worth it.

luni, martie 30

Bunătăţi de luni într-un mix cel puţin neobişnuit



© Humanitas 2015

N-am nicio îndoială: ceea ce facem zi de zi ne construieşte viaţa. Şi e important ca orice am face să nu fie un sacrificiu făcut cu inima strânsă. Altfel nu are rost fiindcă vom uita să ne mai bucurăm de viaţă, pur şi simplu. Vorbesc aici din proprie experienţă, despre o perioadă în care pasiunea devenise chin, în care plăcerea de a face un lucru se transformase într-un stres continuu. Încă încerc să îmi dau seama cum să fac ca de data aceasta lucrurile să fie altfel. Mi-e frică să nu trec din nou prin aceleaşi emoţii care nu erau tocmai cele mai pozitive.

Într-o altă ordine de idei, una mai veselă, vă las mai jos câteva recomandări, după un weekend în care trebuie să recunosc că nu prea m-am mişcat din pat. A fost o săptămână plină, iar weekend-ul ploios mi-a oferit o scuză destul de bună ca să citesc şi ca să nu prea mai ies pe nicăieri. Două zile binemeritate de nefăcut nimic. Uneori o astfel de amorţeală e bună.

Mircea Cărtărescu vine la Humanitas mâine seară la Librăria Humanitas Cişmigiu. În timp ce vă scriu îl ascult în căşti, fiind invitat la Radio România Cultural în cadrul emisiunii Oraşul vorbeşte prezentată de Ioana Bâldea Constantinescu.

Ştiu pe cineva care locuieşte în prezent în New York şi care creează nişte lucrări minunate de typography, ilustraţie şi grafică aşa că vă prezint mai jos câteva:

Ilustraţie © Ionut Radulescu

Lettering © Ionut Radulescu

Graphic design © Ionut Radulescu

Şi, pe final, câteva direcţii vestimentare pe care mi le-am propus (atenţie, propus, momentan încă plec de acasă cu zece cămăşi şi trei pulovere pe mine, în aşteptarea primăverii):

Caroline de Maigret © vogue.com

© streepeeper.com


© shopstyle.com



duminică, martie 22

4 paşi simpli prin care să te desparţi de cineva. O relaţie pe care ai fost nevoit să o ascunzi de alţii


A fost dragoste la prima vedere şi ai simţit încă din prima clipă, în stomac, iubirea care avea să continue ani de-a rândul. E adevărat că la început vă întâlneaţi ocazional, no strings attached, cum s-ar spune. Şi e la fel de adevărat că, uşor-uşor, tu ai început să te ataşezi din ce în ce mai mult. Ţi-ai dat seama de asta, dar nu prea ai avut cum să te distanţezi. Cel puţin, nu la timp.



Fiindcă în momentul în care ai decis să luaţi lucrurile uşor, aţi început să vă vedeţi peste tot. Accidental sau nu, era peste tot. În autobuz, la restaurantul unde mergeai şi tu de obicei, la supermarket, ba chiar v-aţi întâlnit în pauza unei piese de teatru de trei ore.



Era destul de greu să te mai abţii de la această relaţie, aşa că ai cedat. Fie ce-o fi, ţi-ai zis, şi-ai lăsat lucrurile să meargă în voia lor. Aşa că aţi început să vă vedeţi din ce în ce mai des, aproape zilnic. Chiar dacă nu ţi-ai abandonat niciodată prietenii pentru această relaţie, n-au văzut-o cu ochi buni. Mai ales când le-ai mărturisit că vă vedeţi zilnic şi că nu te poţi abţine. Că vrei din ce în ce mai mult.

Că vrei din ce în ce mai multă... ciocolată. Iubirea vieţii tale. Neagră, simplă, dură şi rafinată totodată. Cu alune de pădure sau fără. Cu mousse sau sare de mare. Cu uşoare arome de mentă dacă vă întâlniţi seara. Cu iz uşor de portocale când îţi promite o întâlnire romantică după-amiaza. Cu biscuite crocant când te surprinde şi nu te anunţă că vă veţi întâlni şi azi.



Dar ţi-ai dat seama că relaţia a devenit una toxică atunci când îţi doreai să vă întâlniţi zi de zi. Aşa că ai ales să treci prin cele 4 etape ale purgatoriului: cum să te desparţi de cineva la care ţii atât de mult!

Aşa că, după un mic studiu, ai aflat că sunt patru paşi pe care va trebui să îi faci dacă vei dori să mai ieşi vreodată şi cu altcineva;

1. Fă o pauză câteva zile.

Va fi greu, dar e necesar. O să simtă că ceva se întâmplă. Dar eşti un om ocupat, nu ceda. O pauză e necesară, chiar dacă toate locurile îţi trezi deja amintiri. Vitrinele, rafturile, hipermarketurile, automatele de la metrou, reclamele de pe stradă, foşnăitul oricărei pungi sau hârtii, fiecare copil cu urme de ciocolată la gură, fiecare gură de cafea pe care o va bea cineva lângă tine, amintindu-ţi că asa vă trezeati şi voi dimineaţa.



2. Fii sigur(ă) că iei decizia potrivită.

Nu e un pas uşor. Poate ţi-ai dat seama că vreţi lucruri diferite de la viaţă. Tu ştii, de exemplu, că nu-ţi era uşor să ai şi alte relaţii în acea perioadă, chiar dacă doar de prietenie (cu un ananas simpatic, o salată pe care o ştiai de ani buni sau cu spanacul, relaţie pe care n-a acceptat-o niciodată).

Ştii că iubirea va rămâne pentru totdeauna vie in inima ta, dar că ceva trebuie să faci:



3. Spune-i faţă în faţă că nu puteţi să vă mai vedeţi.

E dureros, dar e necesar. Nu începe pur şi simplu să eviţi locurile în care vă întâlneaţi. Priveşte-o în ochi şi spune-i că această relaţie nu mai poate continua. Vei rezista cu greu ispitei de a fi din nou împreună, dar trebuie să rezişti! E o relaţie în care tu eşti cel dependent, rezistă! Va foşni, te va îmbia, îţi va dezveli o parte din staniol cât să-i zăreşti culoarea atât de fină  şi să-ţi aminteşti ce emoţii îţi trezeşte. R-E-Z-I-S-T-Ă.

4. Evită orice contact câteva săptămâni.

Da, o să-ţi fie teribil de greu să te faci că nu i-ai observat prezenţa pur întâmplătoare cam prin toate locurile prin care vei trece. Sau că, mai nou, toate alimentele posibile şi imposibile au aroma ei. Sau că pe stradă oamenii au tricouri pe care scrie "Chocolate is my boyfriend", "I heart chocolate", "Long live chocolate". R-E-Z-I-S-T-Â.

O să ai momente grele. O să vrei să dai click pe comanda aceea pe site-ul acela, ştiind că aşa vă veţi întâlni din nou. O să treci pe lângă locul acela în care ştii sigur că este, doar ca s-o zăreşti din nou. Momentul va fi tulburător, mai ales când vei vedea că se întâlneşte nu doar cu unul, ci cu mai mulţi oameni, nu doar într-o cafenea sau într-o cofetărie, ci în toate.


Şi după toate aceste momente de chin, după toată această experienţă în care, ştiind că totuşi o iubeşti atât de mult, ai încercat să pui capăt relaţiei, renunţi şi te predai. Vino, invadează fiecare colţ din locuinţa asta şi hai să ne trăim din nou dimineţile împreună. Hai să mă însoţeşti la birou şi să ne bem împreună cafeaua. Să-mi aminteşti să nu dorm după ora trei şi să-mi dai uneori coşmaruri după ce ne întâlnim mai târziu de 23.00.

Şi ştii că ai luat decizia bună. Ştii şi crezi din inimă. Pe perete, în faţa ta, ai printat o poză de pe net. Heaven is here because we have chocolate.


Cu drag şi recunoştinţă,

Mic dejun de Bucureşti

duminică, martie 15

De ce ar trebui să dispară cuvântul "dietă" şi cum poţi slăbi mâncând foarte mult


"În tine se va naşte acea lumină interioară cunoscută sub numele de "intuiţie", care te va ajuta să nu mai păşeşti prin beznă şi speculaţii, ci în lumină şi certitudine". - James Allen

Ajungem la unele concluzii după ani întregi de căutare, de învăţare şi educare. Se spune că abia după 30 de ani începem să înţelegem cine suntem cu adevărat. Avem drumuri atât de diferite, dar cred că fiecare om ar trebui să continue să înveţe. Şi mai ştiu că e bine să privim către noi atunci când vrem să luăm o decizie bună, să stăm singuri atât cât e nevoie, să ne disciplinăm şi să nu renunţăm la ceea ce ne propunem.

© mic dejun de Bucureşti 2015

Aş fi vrut, bineînţeles, să fi ştiut acum mulţi ani ce am înţeles abia de puţină vreme. Dar uite că drumurile din trecut m-au dus în alte direcţii şi m-au îndepărtat de mine însămi. Cu siguranţă însă n-aş fi ajuns astăzi aici daca n-aş fi ales, de fiecare dată, să trec la următoarea pagină, să merg la următorul capitol.

De aproape cinci ani sunt vegetariană, nu mai număr. Uşor-uşor, au ieşit din alimentaţie şi ouăle, brânzeturile şi laptele. Organismul nu mai râvneşte la ele. Am ţinut, de-a lungul timpului, tot felul de diete. Încercam să slăbesc. Când aveam 54 de kilograme (la 1,84 înălţime), eu tot mai voiam să slăbesc. Acum am 61,5 şi sunt cât se poate de mulţumită. Ştiu că greutatea nu mai are nicio relevanţă atâta vreme cât corpul tău e în formă.

Nu eram interesată de sport, voiam doar să slăbesc. Nu eram interesată cu adevărat de nutriţie, aşa că vedeam în mâncare un duşman. Îngraşă. Îmi umplu corpul cu toxine, îmi mai spuneam. Şi toate aceste gânduri îmi făceau extrem de rău aşa că rezultatele nu se mai vedeau. Vedeam doar ceea ce gândeam.

© mic dejun de Bucureşti 2015
Abia atunci când am înţeles că totul ţine de interior, de ceea ce gândim, de binele pe care îl alegem conştient pentru noi înşine, toate se leagă şi nu mai alegi să acţionezi împotriva ta. Sunt pentru lucrurile care îmi fac bine, mi-am spus recent. Şi-mi repet asta.

În ultimele luni am fost copleşită de foarte multe griji. Şi-am simţit, pe pielea mea, cum mintea poate să distorsioneze realitatea, cum un aspect negativ poate părea mai grav decât este în realitate ş.a.m.d. Ceea ce am făcut diferit a fost să practic yoga zi de zi, să merg la un workshop de dans fără să stau pe gânduri, să citesc mult mai mult şi să-mi repet: "Sunt pentru lucrurile care îmi fac bine".

Dar mănânc de multă vreme, de ani deja, cu plăcere. După ce am avut o relaţie relativ nesănătoasă cu mâncarea (fiindcă până pe la 23 de ani am mâncat foarte multe dulciuri), balanţa s-a echilibrat. Iubesc mâncarea. Şi mănânc cât vreau fără să-mi fac probleme că aş putea să mă îngraş. E adevărat că merg multişor pe jos zi de zi. Dar stau şi opt ore la birou. Iar yoga, în ciuda a ceea ce cred cei care n-au practicat-o niciodată, e cât se poate de solicitantă (dovadă stă întinderea mea musculară care mă obligă la un repaus destul de lung).

© mic dejun de Bucureşti 2015
Am descoperit ceea ce unii numesc fruitarian diet, iar eu...plenitudine. Cred că ajungi la un echilibru real când înţelegi că atâta vreme cât mănânci sănătos, poţi mânca oricât... Şi prin sănătos nu înţeleg să pui doar o linguriţă de zahăr în cafea în loc de două. Zahărul rafinat nu cred că ar trebui să existe în regimul alimentar. Oricât de extrem încă mai pare unora. Regimul "fruitarian" e un pic exagerat, recunosc. Cred că nu ar trebui să mâncăm douăzeci de banane pe zi doar ca să spunem că ţinem the 80/10/10 diet.

Cum spuneam, cuvântul "dietă" în sine e ceva ce nu ar trebui să existe. Nu înţeleg ce înseamnă să mănânci dimineaţa două felii de pâine prăjită şi o jumătate de grapefruit. Cred că dimineaţa poţi mânca ovăz, fructe, curmale, lapte de migdale, poţi bea smoothie-uri din fructe şi legume, un blender întreg dacă aveţi chef. Cred că dacă la prânz mâncaţi paste integrale cu multe legume (cu condiţia să nu fi fost fierte 10 ore) nu aveţi de ce să vă faceţi griji.

Şi dacă seara vă pregătiţi o supă de linte, de broccoli, de roşii sau de ce mai vreţi voi sau cartofi la cuptor alături de legume la abur, tartă cu legume cu blat de morcovi, ruladă de spanac, orez cu ce vreţi voi, vinete coapte, salată de avocado, tabbouleh, salată de orez sălbatic cu nuci şi portocale, ratatouille (!!!), quinoa cu legume, fettuccine cu usturoi copt şi chilli, rizoto cu şofran, sufleu de cartofi dulci, orez basmati cu fructe uscate şi nuci... Să continui?

Mi-am propus să testez reţete noi aproape zi de zi (gătesc oricum aproape zilnic fiindcă îmi place mâncarea proaspăt pregătită). Când mâncam carne, nu simţeam gustul legumelor, nu găteam şi, în general, pe lângă faptul că nu simţeam nevoia să mănânc legume, mi se părea că nu au gust bun.

Nu-mi pot imagina ceva mai bun astăzi. Nu m-aş întoarce la ceea ce înainte îmi făcea rău. Nu ştiu cum e să te doară stomacul după ce ai mâncat. Ştiu că cei mai mulţi oameni consideră că vegetarienii greşesc fiindcă au renunţat la "o friptură suculentă, în sânge".

E o alegere pe care o facem şi care cred că ar trebui respectată în aceeaşi măsură în care, ca vegetarian, nu mă strâmb dacă altcineva mănâncă o friptură în faţa mea. Am mâncat carne până la 23 de ani. Acum cred sincer că am ales ce e mai bine pentru mine. Fiecare cu alegerile lui şi dacă un om se simte sănătos şi plin de energie cu regimul său alimentar, foarte bine.

Cred că asta e cel mai important. Să fim sinceri cu noi şi cu alegerile pe care le facem. Să fim pentru ceea ce e bine pentru noi.

Din ce în ce mai mulţi oameni sunt însă vegetarieni sau vegani şi aleg să schimbe ceva ce nu funcţionează. Ceva ce nu mai funcţionează. Fiindcă acum 20 de ani puteai mânca altfel decât în prezent când mâncarea procesată efectiv îi îmbolnăveşte pe oameni.

Reclamele la medicamente sunt mai multe ca oricând şi sunt peste tot. Număraţi-le într-o zi când vă uitaţi la TV. Faceţi exerciţiul acesta şi o să fiţi surprinşi.

Aş fi vrut să vorbesc însă despre acea bucurie pe care o reprezintă hrana. Despre plăcerea de a găti, de a mânca şi de a fi recunoscător pentru mâncare. Cred că inevitabil mă gândesc însă la copiii supraponderali, la părinţii care încă le cumpără chipsuri fiindcă le e poftă copiilor şi n-au ce face, nu-i aşa (?!). Şi fiindcă în şcoli nu sunt programe care să îi înveţe pe copii ce înseamnă un regim alimentar sănătos. Ştiu că, în felul acesta, o să ne trezim peste 10-15 ani cu din ce în ce mai mulţi copii care fac diabet.

Oare aşa vrem să arate viitoruL? Cred că suntem cu toţii destul de stresaţi şi că uităm de lucrurile importante. Gonim, nu ne mai mulţumeşte nimic, ceva e ori prea mult, ori e prea puţin. De la relaţii până la cele mai mărunte lucruri. Vă spun sincer că am obosit. Aşa că am făcut schimbări majore, am petrecut foarte mult timp cu mine ca să-mi dau seama că nu mă puneam pe primul plan în niciun aspect al vieţii mele. Şi cred că mulţi dintre noi fac asta, în goana timpului. Şi, mai apoi, privim în urmă fără să ştim unde s-au dus zilele. Alegerile noastre vorbesc despre noi mai mult decât ne dăm seama.

Aveţi încredere că vă puteţi schimba oricând corpul. Nu contează vârsta, nu contează greutatea. Contează să vedem în hrană o energie vie şi curată. Contează să înţelegem că organismul nostru e incredibil şi că se poate reface aşa cum nu ne-am fi imaginat vreodată. Că ne iarta, că e incredibil de iertător, cum spune Adriene. Să credem în schimbare şi, da, să ne aşteptăm la miracole. :)

Închei cu trei recomandări de cărţi pe care le-am citit şi care m-au ajutat să văd lucrurile mult, mult mai clar:

James Allen - Omul devine ceea ce gândeşte
Michael Ende - Momo
Allan Rosenberg - Reţete vegetariene (e preferatea mea dintre toate cărţile mele de bucate - şi am multe!)

joi, martie 12

Jurnal de Bucureşti fără număr. Viciul meu de toate zilele

Daţi-mi un concurs de procrastinare şi-l voi câştiga sigur! Daţi-mi un titirez de aur pentru felul în care mintea mea se roteşte la 360 grade! Al meu e!

Dacă ar fi să fac o listă cu domeniile, site-urile, ideile, sarcinile de lucru, proiectele, e-mail-urile, telefoanele şi gândurile dintr-o singură zi, ar ieşi o salată cu 4.573 de ingrediente. Mai mult sau mai puţin. Aşa se face că pe la prânz, ca dovadă a talmeş-balmeşului din capul meu, mama mi-a dat mesaj pe telefon şi m-a întrebat dacă sunt la job sau fac curat în casă.

O indusese în eroare e-mail-ul meu cu poze (dovezi!) cu nişte covoare de care mi-am amintit acum, pe care i le-am cedat anul trecut şi pe care acum le cer înapoi şi chestiunea nu mai suporta amânare!

Şi-n FIECARE dimineaţă îmi propun să fac o listă, să-mi păstrez concentrarea, să-să-să! Îmi reuşeşte până la primul e-mail pe care-l deschid. Hai să verific şi adresa asta de e-mail. Hai să văd ce-a mai scris nou X. Dar Y oare ce mai face?

Apoi intru în work mode şi iar trec printr-o "pauză" în care mă uit de zece ori la o carte, decid că n-o comand fiindcă am mai comandat una acum două zile, apoi a doua zi reiau căutările şi comand cartea.

© http://death-by-elocution.tumblr.com/
Normal nu e, sigur că nu. Nu de alta, dar toate mişcările astea în jurul propriei axe de nehotărâre, nedumerire şi nelămurire mă lasă cu mari bătăi de cap la final de zi. Zi care se sfârşeşte de multe ori în faţa YouTube-ului fiindcă de la început de 2015, Facebook-ul şi-a pierdut din strălucirea d'antan.

© http://death-by-elocution.tumblr.com/
Salvarea? Să mă trezesc şi mai devreme, să nu mai deschid niciun laptop, să termin de citit cărţile, să încep proiectele care sunt încă pe listă, să... să... să.

Să nu-mi ziceţi că n-aveţi de multe ori senzaţia asta. Nu mă plâng, sunt recunoscătoare că pot să le fac şi-mi doresc să le fac pe toate mai bine ceea ce devine uneori uşor frustrant. Aşa că ţin cu mine o agendă în care rescriu tot ce n-am reuşit să fac de la început de an şi le rescriu până când ajung să le fac.


©http://death-by-elocution.tumblr.com/
Iar la final de zi cred că cel mai mult îmi pare rău după articolele pe care nu le mai citesc şi le trimit în Bookmarks, cu promisiunea că a doua zi, dis-de-dimineaţă, îmi voi face timp pentru ele.

Şi nici nu vreau să vă dezvălui încă o postare care îmi stă pe cap (realmente!) de prin ianuarie! :)) Ştiţi că lucrurile astea neterminate, ca şi facturile neplătite, sunt surse de stres. Aşa că e musai să scriu şi articolul acela în speranţa că o să vă placă atât de tare încât o să-mi scrieţi.

Şi fiindcă am mai comandat o carte, ar fi cazul să revin mai des pe-aici şi să mai scriu din ce descopăr în acele pauze în care simt că mi se deşurubează creierul şi că nici el nu ştie în ce direcţie s-o apuce. Plastic, nu? :)

Şi-un al doilea viciu ar fi cafeaua care-mi opreşte mintea din dansul fanatic de balerină. Stop. Acum stai şi te concentrezi. Hai, măcar o jumătate de oră. Hai că poţi. Ţine-ţi gândurile în frâu. Şi nu, nu mergi să-ţi mai faci încă o cafea, tocmai ai băut una.

Şi nu ţi-e foame, e doar în capul tău. Şi nu, nu se întâmplă nimic interesant pe site-ul ăla. Şi nici pe celălalt.

Şi ştiu şi care e leacul pentru că am experimentat acest deficit de atenţie în suficient de multe zile. Dacă nu dorm şi nu pornesc ziua cum trebuie, mi-e greu să mă mai redresez.

Dar iată ceva de corectat şi ameliorat anul ăsta.

Vă las cu Gretchen Rubin fiindcă mi-e dragă: Habits are the invisible architecture of everyday life.

Long live coffee. :) Asta e de la mine. (brainiac, ştiu)


Cu drag şi recunoştinţă,

Mic dejun de Bucureşti

duminică, martie 8

Ce mare filozofie!

Mă gândesc zilele acestea şi vă scriu abia acum (fiindcă filozofiei îi şade bine cu ora prânzului) la puterea pe care o au gândurile asupra noastră şi, deopotrivă, la virtuţile pe care le-am uitat. Jung spunea că n-ar trebui să tindem spre a fi "puri" fiindcă forţa cealaltă creşte deopotrivă, ca să balanseze lucrurile. Dacă în lume, să spunem, creşte forţa miscării ecologiste, o altă forţă distrugătoare îşi întăreşte trupele. Aş vrea să cred însă că nu e aşa şi că forţa care guvernează tot ceea ce există a găsit un sistem mai bun de a-şi menţine echilibrul, unul care să se şi reînnoiască în cele din urmă.

Îl citesc zilele acestea pe James Allen (1864-1912), unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori de literatură pe care azi o numim motivaţională. Este unul dintre pionierii acestui gen, chiar dacă la momentul respectiv şi, chiar şi acum, textele sale nu au făcut decât să amintească aceleaşi învăţături pe care atât de mulţi alţii le-au repetat de-a lungul timpului.

Diferenţa o face însă felul în care povesteşte toate lucrurile pe care n-ar fi trebuit să le uităm vreodată. "Este imposibil să atragi o realitate care nu îţi aparţine deja". Altfel spus, cei care au deja sunt cei care vor primi. Şi nu lucrurile materiale sunt cele pe care cineva trebuie să le aibă pentru a-şi depăşi actuala condiţie, ci sentimentul sincer că are tot ce-i trebuie, recunoştinţa pentru că e sănătos, pentru că are un loc de muncă, o casă... continuaţi voi.

Sunt lucruri pe care le-am uitat de nenumărate ori şi pe care nu le-am mai apreciat, odată ce le-am obţinut. Iar realitatea a ajuns să semene, în scurt timp, cu emoţiile şi cu gândurile de zi cu zi. Evident, există scriitori, filozofi şi psihologi care dezbat diferenţele dintre sinele real şi sinele fals, conştiinţă şi minte, cele două nefiind niciodată acelaşi lucru.

Conştiinţa este cea care are capacitatea de a se da un pas înapoi şi de a urmări şirul gândurilor. Iar omul poate deveni sclavul minţii sale atunci când nu-şi mai aude conştiinţa, ci doar gândurile. Aşa cum Pinocchio nu l-a ascultat pe greieraşul Jimmy, conştiinţa sa.

Şi-am mai observat că pe măsură ce analizăm o problemă şi nu ne concentrăm asupra unei soluţii, întrebându-ne doar de ce ni se întâmplă nouă, cu atât mai mult ne afundăm într-o stare de negativitate. Astfel de emoţii, obiceiuri şi tipare cognitive se rescriu în timp şi e nevoie de multă disciplină si autocontrol.

La final de zi, cred că e bine să rămânem cu sentimentul că ziua n-a trecut degeaba şi, dacă a trecut degeaba, ce-am fi putut să facem altfel? Pentru noi sau pentru altcineva?

Ştiu că avem cu toţii defecte, Că pe unele nu le vedem decât în timp sau în anumite împrejurări, dar tocmai acelea sunt momentele potrivite pentru a le îndrepta. Încerc să mă desprind şi de sentimentul că această înclinaţie spre introspecţie îmi aduce uneori, în aparenţă, mai mult "rău" decât bine. Dar la fel de periculos mi se pare să umbli prin lume crezând că n-ai niciun defect.

Adevărul e că obosim, ca oameni, de multe ori, şi n-ar trebui. Zilele trecute am citit un articol pe tema asta şi mulţi dintre cei care obosesc sunt cei care obţin totul de foarte tineri, fiindcă totul ne îndeamnă astăzi la un succes uriaş şi cât mai rapid. Iar bătrâneţea timpurie, cum scria in articol, îşi face simţită prezenţa. Gonim viaţa, în loc s-o trăim şi s-o savurăm. Uităm că nu e o cursă, ci o experienţă şi că n-ar trebui să ne propunem să fim fericiţi abia când acel ceva mult dorit se va împlini, ci începând din acest moment când avem deja totul. Suntem în viaţă.


Şi ştiu că mai jos urmează să trântesc pozele cu prânzul de ieri şi-un mic dejun după ce-am bătut câmpii scriind despre schimbare.

Dar doar ce-am zis că toţi avem defecte, nu-i aşa? Să-mi fie cu iertare! :)











Cu drag şi recunoştinţă,

Mic dejun de Bucureşti

luni, martie 2

Bunătăţi de luni: Un pic despre ciocolată, un pic despre Meryl Streep, un pic despre cafea


Recunosc, nu despre Meryl Streep e vorba (deşi mă gândeam acum dacă mai e vreun film cu ea pe care să nu-l fi văzut), ci despre fiicele ei care sunt cât se poate de frumoase şi care au apărut recent într-o campanie publicitară pentru & Other Stories.
& Other Stories

Mă gândesc acum că ar trebui să revăd Manhattan şi-mi amintesc, cu această ocazie, cum filmele lui Woody din tinereţe sau, cel puţin, din prima parte a carierei sale, au prea puţin legătură cu filmele din ultimii ani, făcute parcă în grabă, cu replici din care lipseşte umorul inteligent care l-a consacrat (era şi un admirator al lui Groucho Marx).


Iar despre ciocolată, vă pot spune că azi am mâncat multă, asta după ce îmi începusem dimineaţa cu un suc de morcovi, uitând cu desăvârşire că biroul avea mari şanse să fie invadat de ciocolată (ceea ce s-a şi întâmplat).
scoutmob.com

Dar dacă vreţi doar să vă inspiraţi sau, de ce nu, să refaceţi stocul de bunătăţi înrudite cu ciocolata, Shoppe e un loc buuuuun de tot. Da, am dat o căutare după ciocolată ca să vă scurtez suferinţa.


În final, pentru iubitorii de cafea, precum e şi persoana care vă scrie, am găsit 5 sfaturi utile dacă vrem să pregătim o cafea mai bună. Scroll down ca să treceţi prin toate categoriile. Forbettercoffee.