Tocăniţă de Pleurotus, îngheţată vegană de mango şi Deliciously Ella, adică o Ella care-ţi face poftă de gătit

Am savurat mai devreme, după încheierea programului de vin muncă, un pahar de vin cu cea mai bună prietenă. Trecuseră deja vreo două săptămâni de când  nu ne mai văzuserăm. Ea venise cu cartea în care apăruse recent şi-un text de-al meu (vezi, am uitat să-ţi dau "autograf"), eu cu noi descoperiri despre lucruri care funcţionează sau nu într-ale creativităţii şi-ntr-ale scrisului, ea cu idei la fel de noi şi frumoase despre muncă, traduceri şi vise la fel de minunate. Dar nu despre reîntâlnirea noastră vreau să vă povestesc, desigur, fiindcă nu ne ştiţi, în fapt, pe niciuna. N-aş îndrăzni, aşadar, să vă plictisesc atât de teribil.

Aşa că o să vorbim despre motivul pentru care ne-am adunat cu toţii aici: mân-ca-reeee! Pe Deliciously Ella am avut plăcerea să o ascult vorbind într-o conferinţă organizată de Oxford Union. I-am frunzărit reţetele şi unele dintre vlogurile încărcate pe canalul ei de YouTube şi, recunosc, m-a cucerit plăcerea ei de a găti. A reactivat în mine conştiinciozitatea şi, totodată, plăcerea de a găti după reţetă.

Deliciously Ella © sursa

Numai că, atenţie, dacă vă luaţi după reţetele mai vechi (de un an) ale Ellei, s-ar putea să vă treziţi că aţi gătit pentru o ţară întreagă sau, fie, pentru cartierul vostru şi cel vecin. Cantităţile pe care le recomandă ea în cele mai multe reţete sunt URIAŞE. SERIOS. URIAŞE.


Aşa se face că pentru reţeta de tocăniţă de pleurotus (originalul aici) am decis să reduc semnificativ cantităţile. Am înjumătăţit cantitatea de morcovi (asta pentru că am fost iepure într-o viaţă anterioară şi nu m-a lăsat inima să renunţ la ei - obiceiurile vechi mor greu) şi am păstrat cam o treime din celelalte cantităţi.

Aşadar, pentru TOCĂNIŢA DE PLEUROTUS avem  nevoie de următoarele ingrediente:

- 4 morcovi
- 6 cartofi (nu erau, i-am adăugat şi am renunţat la năut fiindcă mâncasem recent şi nu-mi era dor, nici poftă)
- 700 g ciuperci pleurotus
- 700 ml suc roşii/roşii pasate
- 300 ml roşii cherry cu busuioc (am luat un borcan de la Mega)
- 300 ml apă (potriviţi şi în funcţie de cât de mult scade în timp ce fierbe sau cât de "scăzută" vă place tocăniţa)
- o mână de mărar (n-am pus, dar sigur ar fi bun de pus data viitoare când voi pregăti iar reţeta)
- 2 linguriţe de turmeric
- 2 linguriţe de chimion măcinat
- 1 linguriţă şi jumătate de chilli măcinat
- 3 căţei de usturoi (aş recomanda mai puţin chilli)
- sare, piper, după gust


Usturoiul zdrobit se căleşte în 4 linguri de ulei alături de celelalte condimente.Adăugăm roşiile şi apa. Peste două minute, morcovii şi cartofii. După vreo 15 minute, adăugăm şi ciupercile. Lăsăm la fiert circa 40 minute până când legumele devin moi, iar spre final adăugăm mărarul tocat. M-am îndepărtat de reţetă, nu mult, zic eu, dar cred că cel mai mult contează etapa privind condimentele. Dacă e ceva neclar în ce-am scris până acum, daţi-mi, vă rog, de ştire, fiindcă au trecut ani buni de când am scris ultima oară o reţetă ca la carte. Am servit-o cu mămăliguţă în patru porţii zdravene de-am crezut că leşinăm lângă.

Bon. Acum trecem la desert, la acea îngheţată (ice lolly) de mango şi banane. E simplă, dar dacă nu sunteţi fani ai îngheţatei mai cu... gheaţă, adăugaţi eventual unt de cocos (e varianta vegană). Avem nevoie de un mango copt, de patru banane, de vreo 20 ml lapte de cocos şi de 3-4 linguri sirop de arţar. Puteţi adapta însă ingredientele după bunul plac şi puteţi folosi, cu încredere, pepene galben în loc de mango, adăugând un picuţ de ghimbir proaspăt. Ba chiar aş spune că dacă între pepenele mango  şi ghimbir ar fi existat o poveste de dragoste, atunci cu siguranţă fructul de mango ar fi fost copilul lor.


Vă las cu gândul la toate cele de mai sus, adică la mâncare şi vă invit să o descoperiţi pe Ella. În afară de faptul că trebuie, într-adevăr, să avem grijă la cantităţile pe care le recomandă (cartea Every day Ella pare să fi corectat aceste preaplinuri, potrivit autoarei). Sper să vă inspire la fel de mult, să vă facă poftă de fructe şi legume proaspete şi să vă facă să încercaţi reţete noi (cu riscul asumat, desigur, de a găti pentru o familie mai numeroasă. Cu vreo zece membri în plus, mai exact).

O filozofie zen eliberatoare: un pat, un acoperiș, o masă

Mă gândesc des la oamenii care, de când s-au născut, au avut foarte puțin. Sunt mulți printre ei care zâmbesc așa cum noi vedem prea rar în România. Sunt copiii aceia ale căror zâmbete "exotice" ne miră. În ochii lor zărim o strălucire pe care n-o recunoaștem, dar care ne ajunge până în adâncul inimii. Au atât de puțin, ne spunem. Cum de sunt fericiți?

De unde vine fericirea? Mă tem că prea des confundăm entuziasmul care apare când îți cumperi ceva nou cu fericirea de lungă durată, temeinică, solidă, educată. Știu asta fiindcă nu puține au fost momentele în care mă întorceam acasă cu sacoșele pline și cu un gol imens în stomac. Nimic material nu poate umple golul interior. Abia când fericirea a venit din interior, abia când echilibrul m-a făcut să mă situez altfel în lume, mi-am dat seama de cât de puține lucruri am nevoie.

Ceea ce mă face pe mine fericită, pe lângă iubire (a mea, a celor dragi), pe lângă sănătatea lor, e scrisul. Iar pentru asta am nevoie de o masă și de un scaun, de foi și de stilou. Mai am nevoie de un pat. Hainele mele încap toate într-un dulap cu două uși. Era o vreme când nu mai încăpeau. Și chiar și acum, din acel dulap, mai sunt multe de scos, multe de dat.

Sunt convinsă azi că doar așa facem loc pentru experiențe noi. Punând lucrurile materiale în mișcare, dându-le altora, dându-le un nou drum, ne pregătim și noi pentru etape noi, schimbări în bine. Parcurgem noi stări simțindu-ne mai ușori. Ne desprindem de trecut, de bagaje, de ceea ce credeam că suntem și descoperim că putem schimba. În bine.

Pe 14-15 septembrie în București se va organiza o colectă la care am de gând să particip. Sunt enorm de multe lucruri pe care le-am strâns și de care vreau să se bucure alți oameni. Creativitatea, inspirația, pasiunile noastre și tot ceea ce ne ajută să creștem își găsesc loc într-o viață ordonată, eliberată, curată, aerisită.

Să nu credeți că sunt un maestru al zen-ului, al design-ului japonez minimalist. Dar e loc, atât de mult loc de învățat, de crescut, de aflat și descoperit încât curiozitatea și entuziasmul meu abia așteaptă să fie hrănite.

Sursa.

Nu spun să renunțăm la ce ne face plăcere, să devenim aspri cu noi și să ne refuzăm bucuriile, ci să găsim diferențele sincere între ceea ce ne face cu adevărat fericiți și ceea ce ne aduce plăcere pe termen scurt și care ne împovărează în cele din urmă.

Sunt vegetarian/vegan. Mănânc doar iarbă?! De ce regimul vegetarian nu e o dietă, ci o alimentaţie bogată

Când cineva aude pentru prima dată că eşti vegetarian sau, după caz, vegan, adesea primul gând e că respectivul om mănâncă puțin, restrictiv, că ține o dietă care-l privează de toată mâncarea. Ce înseamnă însă toată mâncarea? Lactate, ouă, carne. Am încheiat lista.

Ieri am avut o scurtă discuție pe tema acestor lucruri și mi-am dat seama că, în continuare, mulți oameni nu-și pot imagina vreo masă fără carne. În condițiile în care nici măcar medicii nu recomandă consumul zilnic de carne. Dieta mediteraneană rămâne în continuare una din cele asociate cu longevitatea, iar aici consumul de pește e recomandat săptămânal, iar consumul de carne roșie LUNAR. Cel mai bine explică lucrurile piramida alimentară de mai jos:

Sursa foto: Sfatulmedicului.ro

Ce mănâncă zilnic un vegetarian sau un vegan? Mai tot ce vedeți recomandat zilnic, excepție făcând lactatele în cazul veganilor. Dar ce nu vedeți recomandat zilnic? Nici ouă și nici carne.


E adevărat că azi nu mai avem parte de mâncare la fel de sănătoasă "ca pe vremea bunicilor", dar avem și acces la informații care atunci fie nu existau, fie nu puteau fi descoperite cu atâta ușurință.

În prezent, hrana produsă pentru animale, banii investiţi în agricultura destinată animalelor destinate consumului de către om depăşesc fondurile pentru hrana vegetală a oamenilor şi pentru ţările sărace. Dar pentru mulți oameni, în continuare, aceasta continuă să fie o altă poveste.

Tot la acest moment, în lume există cam un miliard de vegetarieni şi vegani, tot altă poveste. Ţine de informaţiile pe care vrem să le accesăm sau nu. De modele, de alegeri conştiente, de asumarea unor lucruri.




Când eram în liceu, a trebuit să-mi iau scutire în ultimii doi ani la sport. Zece minute de alergat şi simţeam că leşin. Un pic de efort şi aveam nevoie de momente bune ca să-mi revin. Nu mai zic de forţa de a căra lucruri: tindea spre zero şi dacă mă puneai să te ajut să muţi un dulap, aveai toate şansele să te trezeşti cu el făcut mici sertăraşe sau un frumos puzzle de lemn. Azi plimb fără probleme mobila prin casă la câteva luni cu o forță pe care n-o aveam înainte. Și asta după șase ani de alimentație vegetariană. N-a scăzut, ci a crescut masa musculară, prin exerciții și prin mâncat corect.

Alimentaţia vegetariană sau cea vegană (cu diferenţa că cea din urmă exclude toate alimentele de origine animală) reprezintă o bogăţie, nu o restricţionare. O să pornesc de la faptul că după o perioadă de aproximativ o lună, cel mult două, papilele gustative se... transformă.

Şi exerciţiul cel mai simplu e următorul: cât de mare e lista cu legume şi fructe pe care nu le suportaţi crude? Fiindcă a mea era destul de luuuungă. Şi n-am crezut vreodată că o să descopăr o bogăţie de gusturi şi arome. Am fost un carnivor lacom şi mâncam carne în toate felurile posibile.

Diferenţa în felul cum ne simţim se vede dacă mâncăm corect, dacă nu ne oprim la un castravete şi o mână de orez pe zi. Atenţie, deci, din nou, la cum ne informăm. Nu e mare lucru, e vorba doar de abundenţă. Adică mâncăm sănătos, nu numărăm caloriile şi fără teama că ne vom îngrăşa. Recomand, în  caz că nu mă credeţi, o simplă căutare în google sau youtube: vegan weight loss, vegan transformation, vegan athletes (pentru cei care se tem că-şi vor pierde masa musculară) etc.

Aşa. B12. Nu e obligatoriu să fii vegetarian/vegan ca să ai deficiență de B12.  Punct. Dar pentru asta trebuie mers la medic/nutriţionist care nu porneşte de la ideea că să fii vegetarian înseamnă să mănânci cinci kilograme de iarbă pe zi. Căutaţi un medic vegetarian convins. Veţi găsi.

Partea minunată e că o alegere ca asta îţi deschide ochii. Sunt multe lucruri pe care nu le mâncam: două frunze lângă salată contează, dar cam 0,1%. Ce-ar însemna însă o abundenţă de legume, leguminoase, fructe proaspete, seminţe şi nuci? O să vă scriu în curând despre un bucătar, o tânără care m-a inspirat enorm să mă apuc să învăţ să gătesc mai ca la carte.

Şi o s-o iubiți, sunt convinsă.



Surse foto.

Viața ca o vacanță. Fă din fiecare dimineață o sărbătoare

Una dintre cărțile mele preferate și pe care am avut bucuria să o descopăr ca adult e Momo de Michael Ende. Lecția esențială din carte e oferită de oamenii gri, cei care le propun celorlalți să își economisească timpul, să-l pună deoparte în depozite uriașe și să facă din ce în ce mai multe lucruri în prezent, fără să ia pauză fiindcă timpul e prețios și nu trebuie irosită nicio clipă.

Vă las pe voi să descoperiți viteza cu care ajung să se miște oamenii din poveste și puțina plăcere care le mai rămâne în a-și savura viețile. Și vă las pe voi să descoperiți, în aceeași poveste, pilda măturătorului de care eu una-mi amintesc periodic.

Ce înseamnă timp irosit și timp investit? Fiindcă există un timp pentru relaxare și există un timp pentru muncă. Și cred că mai mereu e nevoie să vedem cum stăm cu echilibrul dintre cele două. Ori de câte ori lucrez cu pasiune la ceva, "rup" din timpul de relaxare, dar nu înainte de a-mi fixa recompense. O să mă uit la emisiunea aia, o să citesc, o să fac o plimbare etc.

Zilele trecute am întâlnit ideea următoare: ar trebui să ne trăim fiecare zi ca și cum am fi în vacanță. Fiindcă ori de câte ori suntem în vacanță, în mare parte, uităm de griji, nu ne amânăm bucuriile și, ce să vezi, ne amintim brusc că merităm ce e mai bun. Cum se face că uităm de noi în restul anului?!

Mi-am schimbat, recunosc, atitudinea aceasta de mai mult timp. Cu multe exerciții, cu multă grijă și iubire față de mine. Suntem datori să ne iubim și să ne facem fericiți dacă vrem să fim iubiți și să-i facem fericiți și pe alții. E un joc al energiilor bune, pozitive, creatoare și unul care nu dă greș.

Și suntem aici să învățăm, să descoperim lucruri noi despre noi, să descoperim cu bucurie și cu o curiozitate de copil lumea din jur. Nu e mereu ușor, dar cred că atunci când ne lovim cu fruntea de același toc de ușă, învățăm și lecțiile pe care nu le-am reținut altfel. Există o bucurie în a crea pe care o simțim cu toții. Există o plăcere în a descoperi ceva nou, în a ne crește pasiunile, în a ne lăsa încântați fără să ne simțim vinovați.

 Mi-am propus să-mi încep cu și mai multă grijă diminețile. Cu o planificare mai bună, cu mai multe lucruri bifate, cu yoga, cu mâncare sănătoasă. Cu toate acele descoperiri care, în timp, m-au adus unde sunt azi și mi-au demonstrat de câte schimbări suntem capabili dacă avem voință și dacă găsim bucurie în ceea ce facem.

Și învățarea e una continuă, iar curiozitatea și creativitatea ne arată calea. Inspirația se găsește peste tot, iar ca lucru important pe care l-am remarcat e că ar trebui să prindem mai des de coadă ideile care ne flutură pe la urechi. Fiindcă nu știm niciodată unde pot duce unele dintre acele idei care ni se par năstrușnice sau imposibil de realizat și pe care frica noastră le taie de la rădăcină. Nu vom ști până nu încercăm.

Surse foto.

Vision board și câteva lucruri înțelese greșit despre gândirea pozitivă

Citesc zilele acestea din cartea lui Elizabeth Gilbert, Lecții de magie, despre creativitate și inspirație, despre frică și nevoia pe care o simțim de a fi validați. Aproape că nu e lucru din cartea ei pe care să nu-l fi experimentat și eu, la un moment dat. Și există, în continuare, emoții și temeri pe care încă le am.

Nu ne învață nimeni (și în niciun caz școala) că avem dreptul (aș spune chiar responsabilitatea) de a crea de dragul de a crea. Că avem acest drept, că e o libertate pe care trebuie să o îmbrățișăm din toată inima. Că nu trebuie să ne temem, că nu trebuie să așteptăm validări, confirmări și aprobări de la nimeni pentru arta noastră, pentru ceea ce ne încântă sufletul. Că trebuie să avem încredere în ceea ce facem și să nu mai înconjurăm fiecare pas cu zece mii de semne de întrebare.

Frica e plictisitoare. E una dintre concluziile la care a ajuns E. Gilbert în cartea ei. Și-a dat seama, după ce toată adolescența se temuse până și de umbra ei, că frica duce mereu la aceleași rezultate: niciunul. Și că toți cei cărora le e frică se comportă la fel. Frica ne anihilează mișcările, ne anulează ideile. E prima reacție atunci când avem o idee nouă. Întrebări de genul "Cine te crezi ca să faci asta?", "Ce  te face să crezi că vei reuși?", "De ce crezi că tocmai tu o să ai succes când atâția alții n-au reușit?" se ivesc pe banda rulantă. Și faci parte din aceeași mare de oameni care n-au fost învățați să învețe să lucreze alături de... frică.

Fiindcă nu trebuie învinsă. Fiindcă trebuie să învățăm să creem alături de ea. Să o luăm în echipă și să facem totul în ciuda întrebărilor pe care frica ni le va servi la fiecare mișcare. Să-i mulțumim că există, că vrea să ne poarte de grijă ca să nu ni se întâmple ceva rău (instinctul de teamă nu face diferența între a merge seara pe o stradă întunecată și ideea de a porni pe un drum nou în viață).



De ce un vision board?

Sursa.

Sunt multe feluri în care vă creați unul. E ca o listă de dorințe pe care o faceți la început de an. Sau la jumătate. Sau când aveți voi chef, dar o faceți. Ce e rău în a-ți face un vision board? ABSOLUT NIMIC. Dimpotrivă.

Te ajută să te organizezi mai bine, îți aduce aminte despre lucrurile pe care le vrei, îți face mai multă ordine în viață, în planuri, în vise. Te ajută (enorm) să rămâi concentrat asupra lucrurilor importante. Te ajută să nu scapi din vedere ceea ce îți dorești să se întâmple peste un an, doi, trei.

Ceea ce e minunat e însă efectul pe care îl are asupra noastră. Unul nevăzut inițial, dar unul eficient. Unul care ne amintește că putem privi viitorul încrezător. Unul care ne lasă visele la vedere și care ne învață, fără să știm, cum e cu gândirea pozitivă. Unul care anulează pornirea noastră atât de comună: aceea de a gândi negativ. Adică obiceiul acela pe care îl au mulți oameni și care nu aduce nimic bun.

Aproape că ne e rușine să gândim pozitiv. Dar nu e ABSOLUT nimic rău în asta. Nu spun să mergem pe stradă cântând, ci învățând să fim mai echilibrați și având încredere în forțele noastre. Fiindcă, sincer, nu suntem aici ca să ne dărâmăm unii altora visele. Lumea are, mai mult ca niciodată, nevoie de cei care cred că se poate sări peste prăpăstii.

Creative mornings: Organizează-te, adună-ţi curajul şi cere mai mult decât crezi tu că meriţi

Sursa

Unul dintre oamenii mei preferaţi într-ale creativităţii, James Victore, spune că o regulă care funcţionează de fiecare dată e următoarea: cu cât ceri mai mult, cu atât vei primi mai mult. Nu e singurul care crede şi care aplică regula asta. Chiar zilele trecute cineva dădea următorul sfat: când ai nevoie de ajutor pentru un proiect, întreabă şi o sută de oameni dacă e nevoie. Unul sigur va spune "da".

Cu excepţia cazurilor în care le cereţi să meargă pe sârmă în timp ce vă filmează trecând peste o prăpastie, cu siguranţă, regula va funcţiona. Mi se întâmplă rar să scriu cuiva în legătură cu ajutor pentru un proiect. Şi obiceiul acesta îl au cei cărora le place să facă totul de unii singuri. Ei bine, nu pierdem nimic dacă cerem acel ajutor, iar cei care ne dau o mână de ajutor urcă puţin pe treapta bunăvoinţei.

Aş vrea să vorbim însă, înainte de a începe să discutăm, în articole viitoare, despre organizare, planuri şi liste. Nu vă fotografiez biroul meu momentan, dar vă spun cum arată: ceaşcă de cafea în dreapta, aşteptând un refill. Teanc de cărţi, tot în dreapta, aşteptând să fie citite. Post-it-uri, de data asta, şi în dreapta, şi în stânga.

Laptopul de pe care vă scriu, în centru, cocoţat pe suportul său ergonomic şi care, trebuie să recunosc şi să şi mulţumesc cu aceasta ocazie, îmi face viaţa mai uşoară şi scrisul mai rapid. În stânga, două agende mari, ambele deschise. Una dintre ele e înţesată cu bileţele, post-it-uri şi sublinieri cu marker-ul. E un planner pe care l-am primit cadou în mai şi pe care abia de o lună şi un pic am început să-l umplu. E al doilea an în care, de la jumătatea verii, se activează un mecanism care-mi aminteşte că anul se apropie de final şi eu n-am făcut nimic.

Evident, am făcut, dar nu tot ce trecusem pe listă la începutul anului. Şi tot meditând astfel la liste, la organizare şi la vision board-uri (ajung şi acolo într-un articol viitor), mi-am dat seama că cele mai importante lucruri scrise pe listă s-au împlinit. Printre ele, şi faptul că am publicat proză într-o antologie scoasă de Vellant şi care se numeste "Cum iubim". O găsiţi deja în librării.

Îmi doresc, desigur, să îmi public cărţile scrise şi care aşteaptă cuminţi în sertare şi pe stick-uri. Însă această publicare a fost o bucurie, a fost un pas înainte pentru care sunt cât se poate de recunoscătoare. Şi nu e în zi care acum să nu lucrez la două proiecte în acelaşi timp (tot în episoade viitoare şi la vremea lor şi despre ele).

Nu pot fi productivă dacă nu fac liste. Şi-aş recomanda oricui doreşte să devină mai productiv şi (foarte important) să-şi poată urmări progresul, să îşi organizeze fiecare zi. Este absolut incredibil cât de multe putem face într-o singură lună dacă depunem eforturile corespunzătoare şi, mai pe româneşte, ne ţinem de treabă.

Ştiu că momentan vă par un zombie căruia i-au fost injectate doze mari de spirit organizatoric, dar funcţionează. Şi le scriu fiindcă vreau să cred şi mai mult în ceea ce urmează să fac, în lucrurile pe care îmi propun să le testez. Mi se pare că niciuna dintre întâmplările şi experienţele care vin spre noi nu sunt haotice. Totul are un scop care nu se dezvăluie mereu pe loc.

Şi, spre final, regula de a cere mai mult decât credem noi că merităm. Paradoxul: merităm cât cerem. Să cerem de la viaţă, de la noi, de la ceilalţi, mai mult decât credem noi că merităm. Să îmbunătăţim ce e de îmbunătăţit, să îndrăznim mai mult, să facem un pas înainte, pasul acela de care ne temem. Şi să avem încredere că ni se vor întâmpla lucruri frumoase. Teama de necunoscut e firească, dar diferenţa între o viaţă împlinită şi una trăită numai pe jumătate e că prima e construită din decizii care s-au bazat mai mult pe curiozitate decât pe frică. Din cele două, cu alte cuvinte, curiozitatea a învins. N-am zis-o eu, ci  J. K. Rowling.

Iar cu articolele mele, să aveţi, vă rog, răbdare. Vor deveni mai bune, mai dese. Mă voi organiza, bineînţeles, şi la capitolul acesta. Până atunci însă, aveţi în site şi posibilitatea de a vă abona la newsletter. Şi, când mai trec eu pe aici, veţi afla şi voi.

Ne-am obişnuit să nu ne gândim la lucrurile bune. Testul concentrării şi cum să facem ce ne dorim

Sursa foto.

Virabhadrasana III este testul meu de echilibru. Când ajung la el, de obicei după vreo 20 de minute de alte exerciţii, ştiu că abia atunci îmi voi da seama câtă linişte, se află, de fapt, în interior. Fiindcă dacă alte poziţii îţi ies fiindcă le-ai învăţat, fiindcă nu-ţi mai tremură mâinile ca la început, printr-o poziţie ca Virabhadrasana nu te mai poţi păcăli nici pe tine. Oricât ai fi de bun, lipsa de concentrare te va trăda. Calmul interior de dinainte nu-ţi va mai fi punct de sprijin. Aşa ne dăm seama când avem nevoie mai multă să ne liniştim, să ne acordăm timp şi să ne dăm seama, dacă nu ştim, de ce suntem mai agitaţi decât de obicei. Sau, dacă ştim, să ne acordăm timp, pur şi simplu. Să ne liniştim mintea care macină şi frământă încontinuu. Zece minute de meditaţie, pentru cei mai mulţi dintre noi, vor reprezenta chinul suprem. Vom spune că nu le avem. Vom crede că sunt lucruri mai importante de făcut. Dar zece minute cu noi ne sperie. Căci ar însemna să ne amintim de lucrurile pe lângă care am trecut în fugă crezând că le-am reparat. Ar trebui să ne amintim de tot prezentul care ne înconjoară, cu bune şi rele. Ar trebui să ne amintim de tot viitorul pe care-l avem în faţă. Iar toate astea, în general, ne sperie.

Şi, ce e mai grav, e că ne-am obişnuit să ne gândim la ce e mai rău şi am uitat că lucrurile bune vin spre noi atunci când credem în ele. Mi se pare un paradox: pufnim în râs când cineva vorbeşte despre obiceiuri bune, dar ne-am dori, la rândul nostru, să prosperăm. Nu depunem eforturi pentru a face ceva pentru noi, dar ne-am dori ca lucruri bune să ni se întâmple. Nu vin de la sine. Vin însă dacă suntem convinşi că ni se vor întâmpla şi, în timpul ăsta, lucrăm pentru ele. Le scriem pe o listă, ni le întipărim bine în minte şi trăim deja mulţumiţi, fericiţi, recunoscători că ni se vor întâmpla. Şi dacă unele nu vor fi exact cum ne-am dorit, să nu ne încruntăm şi să ne supărăm pe tot ce avem deja atunci. Fiindcă mereu se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple, iar fiecare lucru e o şansă pentru noi de a învăţa, de a creşte. Mai sunt câteva luni până la final de an. Dacă sunt lucruri pe care nu le-aţi făcut încă, dar pe care le-aţi fi dorit la început de an, începeţi acum. Nu mâine, nu luni. Acum.

Fiindcă în decembrie veţi zâmbi recunoscători. Vor fi trecut deja câteva luni de când lucraţi la ceea ce vă doriţi. Aveţi grijă de voi şi nu faceţi lucrurile în grabă. Luaţi-vă timp pentru voi, amintiţi-vă cine sunteţi şi încotro vreţi să mergeţi. Fiţi mai detaşaţi de mărunţeniile vieţii şi învătaţi să va iubiţi mai mult. Fiindcă, cel puţin în opinia mea, de aici vin toate. De aici, din grija pentru noi, porneşte grija necondiţionată pentru ceilalţi. Din iubirea pentru noi, porneşte iubirea neţărmurită pentru ceilalţi. Şi e cât se poate de adevărat: numai o relaţie fericită cu noi înşine o să ne permită să avem relaţii sănătoase şi fericite cu cei din jur.

Şi, da, e de muncă, poate să dureze ani, poate să dureze luni. Şi adevărul e că grija şi iubirea pentru noi nu trebuie să se termine niciodată, să nu-şi ia, cu alte cuvinte, liber. Ne suntem datori să avem grijă de noi. E ceva ce nu ni se predă la şcoală, din păcate. Dar poate ar trebui, poate că asta ne-ar ajuta să ne găsim, ca adulţi, mai uşor drumul în viaţă.

Trebuie să scriu şi aici, deşi veţi mai citi de multe ori despre asta. Faceţi liste. Scrieţi şi rescrieţi paşii necesari pentru a face un lucru. Conturaţi-vă ideile pe hârtie. Faceţi ce e necesar când e necesar. Un curs de limba franceză? Înscrieţi-vă. Nu aveţi banii pentru cursul acela? Încercaţi să descoperiţi la ce altceva puteţi renunţa sau face economii. Uneori facem sacrificii pentru a ne împlini visele. Şi când începem să lucrăm la ele, lucrurile la care renunţăm nu ni se mai par sacrificii, ci binecuvântări. Abia atunci înţelegem că universul nu lucrează împotriva noastră, ci pentru noi.

Liste, muncă şi încredere. Aceasta e reţeta de azi pentru micul dejun.