Lectura zilei: Până la lună și înapoi

Rămân adeseori fără cuvinte. Sunt situații în care nu știu cum să reacționez. Sau momente în care citesc și plâng. Sunt cărți care îmi frământă sufletul și care consumă din mine mai mult decât pot avea uneori răbdare. Las cartea deoparte, las să treacă o vreme, apoi revin. Sunt lucruri pe care nu le-am făcut din teama de durere. Sunt situații pe care le-am evitat din frica de a nu suferi din nou la fel de mult.


Mai jos e povestea extraordinară a unui om minunat. Sau povestea a doi oameni care au țesut împreună cea mai frumoasă poveste dintre o mamă și fiul ei. E recomandarea mea pentru lectura săptămânii și sper să vină și pentru voi cu aceeași însemnătate și încărcătură (pozitivă!) emoțională cum a fost pentru mine:


"În cele din urmă, dar cu siguranţă nu cea mai puţin importantă, a fost iubirea. Pare un slogan, dar am simţit că iubirea chiar vindecă totul. Copilul a înflorit având dragoste şi afecţiune, a fost un proces uimitor – şi-a schimbat fizionomia, a crescut foarte mult în înălţime şi greutate. I s-a relaxat faţa, nu mai are acea privire hăituită a copiilor abandonaţi, zâmbeşte des. Mulţi din cei care nu ştiu povestea noastră îmi spun cât de mult seamănă cu mine fizic."

Toată povestea aici: http://www.decatorevista.ro/pana-la-luna-si-inapoi/

Desert simplu fără rețetă. Pere coapte cu ciocolată neagră și ce am înțeles din Chef, filmul

©mic dejun de bucuresti 2015

A trecut blogul acesta prin niște aventuri frumoase, chiar și atunci când nu mă ocupam prea tare de el. Dar cel mai important e că mi-a adus ca dar un om minunat care îmi încântă diminețile ori de câte ori îi aud vocea la radio. Și am învățat că oamenii alături de care mergi mai departe de la an la an sunt rari. Și cu atât mai prețioși.


Nu am o rutină a muncii în afara muncii. Plec dimineața, mă întorc seara. Lumina nu prea așteaptă după mine. Iar vara nu prea stau în casă. Și nici nu încing cuptorul pentru vreo minunăție de tartă. Și nici multe altele pe care nu le făceam dintr-o delăsare prostească. Până la urmă, de ce nu facem lucrurile acelea despre care știm că ne plac atât de mult? Ce ne ține departe de ceea știm că ne-ar plăcea la nebunie să facem?

M-am uitat la Chef, filmul. M-am uitat de trei ori, întâmplător, nu la rând, nu am atâta răbdare. Dar de fiecare dată mi-a amintit de același lucru: trebuie să facem lucrurile ca la carte și, în același timp, cu pasiune. Și trebuie să învățăm regulile de bază dacă vrem să inventăm pe urmă. Cel puțin așa funcționez eu. Nu am un talent deosebit într-ale gătitului. Dacă gătesc cu drag, iese ceva gustos. Dacă sunt nervoasă, mai bine beau un ceai și-am încheiat povestea, de ce să afum bucătăria degeaba? Dezastrul culinar e cert, în orice situație tensionată.

Numai că 2015 a fost un an blând care m-a învățat totuși niște lucruri importante. Și deși am simțit că am dăruit mai puțin, în ultima lună din an am primit atât de multe cadouri (atenție, nu neapărat materiale) încât mai că nu mi-au dat lacrimile de emoție. Nu, nu mă așteptam la oportunitățile care mi s-au oferit. Și nu mă așteptam nici ca un om care mă vedea pentru prima oară în viața lui să îmi facă un cadou-surpriză atât de frumos. Nu mă așteptam să mi se ofere încrederea pe care am primit-o de la oameni cu care nu schimbasem prea multe cuvinte în timpul anului. Și, iată, pe dos și totuși cât se poate de la fix toate.

Mai sus, desertul meu preferat, alături de orice e plăcintă fierbinte cu înghețată sau orice e ciocolată cu ciocolată.


Pere coapte cu nuci, miere și ciocolată neagră. Când nu știți ce să mâncați bun de tot, când nu vă vine să vă afundați mâinile în aluatul de tartă, când vreți să vă răsfățați fără să vă dăruiți și câteva minute bune de spălat vase și tăvi de copt.

Am eu niște planuri pentru 2016, tot dintr-ale gătitului. Dar nu le pot spune, nu pentru că nu se mai împlinesc, ci pentru că multe au funcționat mai bine dacă m-am lăsat în voia unor lucruri în timp ce am făcut totul ca la carte și am muncit. Am muncit, da, iar de-aici au venit niște lucruri frumoase de tot. Însă despre astea, în episodul următor...

10 lecţii din 2015 şi zero planuri pentru 2016

© mic dejun de bucuresti

Există lucruri de care mă tem şi în 2016. Şi amintesc de asta fiindcă una dintre cele mai dureroase propoziţii din anul trecut a avut de-a face cu frica. Acum zâmbesc. E aşa de firesc să ne mai fie şi frică. Fiindcă suntem oameni, suntem diferiţi, iar diferenţele noastre sunt cele care ne fac unici. Şi ce bine că suntem diferiţi.

Lecţii? Mi-e frică de concluzii categorice. Şi mi-e frică de oamenii care bat cu pumnul în masă în timp ce rostesc o concluzie categorică. Una pentru care ar fi în stare să te scoată în stradă la o mică lămurire suplimentară.

Nu vreau să vorbesc despre lucrurile încheiate. Nimic nu e definitiv, lucrurile se schimbă, Noi ne schimbăm constant. Şi ce bine că avem această libertate.

1. Ceea ce continui să faci în mod sincer şi onest faţă de tine va da în cele din urmă rezultate. Dar va trebui să munceşti constant, să depui eforturi reale şi să nu trişezi. Fiindcă şi rezultatul va fi pe măsură.

2. Alimentaţia vegană mi-a priit până acum. Mai fac excepţii, mai întind mâna după vreo prăjitură în care nu mă mai interesează ce-a pus bucătarul. Lucrez într-un birou cu oameni care, în afară de faptul că-mi sunt dragi, ne ospătează ocazional cu dulciuri şi voie bună.

3. Nu toate depind de noi, însă nu sunt puţine lucrurile pe care le putem controla. De la cât dormim, cum gândim şi cum alegem să reacţionăm într-o anumită situaţie până la ce ne dorim să schimbăm azi, mâine, luna viitoare şi la cine ne dorim să ne fie alături zi de zi.

4. Am înţeles şi mai bine cine sunt oamenii importanţi din viaţa mea. Şi-i iubesc enorm. Am învăţat, zic eu, ceva ce până acum mi se părea un paradox: să iubesc mai mult dăruind mai mult în vreme ce mă pun pe mine pe primul plan.

5. Un an de yoga şi atelierele de dans contemporan au fost şi sunt unele dintre cele mai bune experienţe. Şi dacă nu pot merge la câte ateliere mi-aş dori, cu yoga mi-e mult mai uşor. Zi de zi, observând rezultate pe care nimic altceva nu mi le-a adus.

6. Eforturile susţinute sunt cele care duc la rezultate concrete. În spatele unui singur moment de aplauze se ascund, de cele mai multe ori, luni de muncă. În spatele unui moment important şi apreciat se ascund, adesea, ani de muncă.

7. Încrederea în noi se construieşte în timp. Nu suntem toţi la fel. Se spune că lucrurile potrivite vin spre noi atunci când avem nevoie de ele. Prietena mea cea mai bună îmi spunea, în seara aceasta, că poate începem noi să le vedem abia la momentul potrivit. Citindu-l zilele acestea pe Mihai Şora, "Despre dialogul interior", îmi dau seama şi mai bine cât de multe obstacole ne punem filtrând totul prin toate frământările interioare. Dar aşa e construit omul. E crucea multora. Şi o ducem devenind mai mari prin interogări continue, prin răspunsuri pe care le căutăm la nesfârşit. Şi, în cele din urmă, creştem.

8. Iubirea de sine e un arbore puternic pe care îl creştem în interior. Nu iubirea egoistă, ci acea iubire pe care uităm să ne-o oferim, mai întâi, nouă înşine. Acea iubire care ne permite să fim blânzi, răbdători, iertători. Şi cea care ne reînvaţă să zâmbim mai mult.

9. Ceea ce credem azi că e adevărat se poate dovedi fals mâine. Şi asta nu înseamnă că suntem oameni răi sau mai puţin buni. Trebuie să ştim ce e firesc şi nefiresc în viaţă. Şi, la fel, care ne sunt principiile, valorile, la ce ţinem şi ce vrem să schimbăm. Şi, în tot acest timp, să nu ne trăim viaţa cu ochelari de cal.

10. M-am întrebat cel mai des în anul care a trecut ce vreau eu şi ce m-ar face fericită. Şi răspunsurile m-au ajutat, de multe ori, să ies din situaţii complicate, să mă "salvez" la timp, să nu-mi sacrific liniştea. Da, liniştea e preţioasă, fericirea voastră contează cel mai mult. Nu vă mai faceţi griji în legătură cu ceea ce vor crede alţii despre voi. Voi ştiţi cine şi cum sunteţi. Şi nu puteţi mulţumi toţi oamenii. Puteţi să nu-i răniţi intenţionat. Dar ce greu e să rosteşti uneori un cuvânt fără să laşi în urmă o rană.

Planuri? Zero. Şi totuşi glumesc. Le am, le mai trec din când în când pe hârtie. O să verific şi acum agenda, să văd totuşi ce-ar trebui revizuit. Mi-am propus să spun oamenilor verde-n faţă când ceva mă supără. Nu peste zece zile, nu peste un an. În prezent, faţă în faţă, ca să avem o conversaţie reală. Ca să vedem care dintre noi suporta conversaţia. Fiindcă şi eu, şi alţi oameni, am devenit convinşi că vorbim cu o imagine virtuală, cu un avatar al cuiva care în realitate nu există. Prea mult online, prea puţine confruntări în viaţa reală. Şi nimic nu se compară cu o îmbrăţişare, nimic nu poate străbate mai clar decât o privire în ochii celuilalt, nimic nu poate învinge dragostea care de prea puţine ori se "trăieşte" cu adevărat virtual. Nu imagini, ci strângeri de mână. Nu emoticon-uri, ci emoţii şi sentimente reale şi blânde. Şi multă, multă iubire. Iată planurile pentru 2016.

Nu mă mai sperie dezordinea

© mic dejun de bucureşti

Nu am o listă mare de concluzii pe final de an. Ştiu doar că voi fugi mâncând pământul de orice om care va avea impresia că mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu şi că va simţi nevoia să mi-o şi spună. N-avem oare cu toţii întrebări care poate nu ne lasă să dormim uneori? Şi nu avem drumuri atât de diferite căutând lucruri la fel de diferite? Şi-atunci nu cred că altcineva poate vedea până în adâncul inimii tale. Sau poate am găsit profeţi şi nu i-am recunoscut. Încep această postare, vedeţi şi voi, cu ceea ce a durut anul acesta. Fiindcă nu a fost un an perfect, dar a fost un an frumos, un an bun cu mine.

Surprizele au venit în ultimele luni din an, adunate şi aşezate ca în cea mai bine scrisă carte. Şi fiecare experienţă a venit cu lecţii noi şi concluzii pe care le voi păstra numai pentru mine. Am muncit mult, am descoperit şi mai mult ce-mi place să fac şi felul în care ceea ce fac mă ajută să cresc. Am umplut un gol care se făcea din ce în ce mai mare şi pentru care nu-mi luam din timpul pe care îl consumam cu orice altceva.

Revenind la proiecte, am scris în ultima jumătate de an mai mult ca niciodată şi continui să scriu. Au fost întâmplări care nu ar fi avut loc dacă nu făceam ceea ce fac, dacă nu îmi urmam inima şi dacă nu aş fi pus la început de 2015 pe o hârtiuţă lucrurile care au ajuns până la urmă să ia formă.

Am încheiat anul cu experienţe care mi-au demonstrat că pot face mult mai mult decât cred, am publicat primele texte de poezie într-o antologie, fiind unul dintre cei trei câştigători, i-am avut aproape pe unii dintre cei mai dragi prieteni şi pe mama (cel mai drag şi cel mai bun prieten) la premierea de la Humanitas Kretzulescu. Am primit propuneri de proiecte şi am acceptat. Am îndrăznit să cer şi mi s-a oferit şansa să demonstrez că pot.

Am înţeles că fac cel mai bine lucrurile atunci când le fac din iubirea faţă de mine, în primul rând. Poţi să-ţi repeţi că o să faci să-ţi fie bine, dar nu poţi stabili un moment concret în timp de la care înţelegi exact ce ai de făcut. Se întâmplă treptat, singura certitudine ar fi, în cazul meu, că toate eforturile au contat.

Revenind totuşi măcar un pic la ceea ce e Mic Dejun, nu pot descrie cu siguranţă traseul, dar ştiu ce responsabilitate am faţă de proiect. Şi va continua şi ştiu că veţi fi la fel de aproape ca şi până acum, fiindcă nimic din toate acestea n-ar fi continuat dacă nu aţi fi revenit cu acelaşi entuziasm care m-a ajutat şi pe mine să merg mai departe.

Continui şi în 2016 un regim alimentar vegan. Anul acesta a fost unul preponderent vegan, după alţi patru ani de dieta vegetariană. Spun "dietă" şi spun "regim", dar nimic nu mi-a lipsit, ci am descoperit o bogăţie de alimente care există dincolo de ceea ce am mâncat până la 23 de ani.

Ştiu ce îmi doresc pentru 2016, dar au legătură numai şi numai cu mine. Nu ştiu cum de mi-a trecut vreodată prin cap să-mi doresc ceva ce chiar nu ţinea de mine. Cred în lucrurile cu iz de miracol, dar parcă uneori mai pierdem legătura dintre ceea ce ţine de noi şi lucrurile asupra cărora chiar nu avem niciun fel de control.

Şi ca să menţionez totuşi unele schimbări pozitive petrecute în corp, o să amintesc că se încheie şi un an de yoga, practicată neregulat, dar suficient de des încât să am parte de o transformare fizică de care să fiu mulţumită. Yoga îţi remodelează tot corpul şi îţi face cadou (după câteva sesiuni serioase, desigur) de nişte muşchi pe care eu cel puţin nu i-am avut niciodată. Şi mă mir în fiecare zi de felul în care corpul acesta se reconstruieşte astfel. Iar regimul vegan a ajutat enorm.

Închei aici cu acest mic jurnal de Bucureşti, unul cât se poate de personal de data aceasta. Chiar şi acum pregătesc o scurtă călătorie pe care o fac tot pentru mine. Şi niciodată n-am fost mai plăcut impresionată de felul în care întâmplările şi-au găsit loc în luna mea de decembrie.

Şi a fost frumos. Şi încă este. Vă doresc un an nou aşa cum vi-l doriţi, cu mult bine pentru voi şi pentru ceilalţi, cu bucuria schimbării şi cu entuziasm faţă de nou!

P.S. Ieri, în plină reorganizare a casei, cu toate cărţile aşezate pe jos, cu mici obiecte cărora o să le găsesc noi destinatari, mi-am dat seama că, pentru prima oară, nu mă mai sperie dezordinea. :)

5 sfaturi pentru amenajarea bucătăriei şi 5 mituri despre cei care nu se pot opri din amenajarea bucătăriei

La un moment dat o să termini cu amenajatul bucătăriei. Iată şi primul mit, înainte de primul sfat. Dacă îţi place să muţi mobila prin casă o dată la trei luni, nu, asta nu o să se termine niciodată. Şi habar n-am cum ai putea să îi spui minţii tale să înceteze cu toate ideile alea despre designul interior. Şi nici de ce ai vrea să faci asta. Muntele meu de reviste de design interior a ajuns cât Kilimanjaro (care are 5,895 metri deci am exagerat puţin). Dar dacă vreţi idei despre cadouri de casă veşnic nouă, alături de o sticlă de vin sau ciocolată, o să mergeţi la fix.

E o plăcere în a reamenaja, în a muta mobila, în a găsi moduri noi de a aşeza lucrurile. Şi cred că e o modalitate interesantă de a-ţi păstra vie creativitatea în această direcţie, de a continua să fii inspirat şi de a nu te plictisi de propria casă. Fiindcă, da, se poate întâmpla şi asta. Nu tuturor fiindcă nu suntem toţi la fel (şi ce minune şi uite, cu ocazia asta, ce idee frumoasă pentru 2016: să nu mai aruncăm în stânga şi-n dreapta cu prejudecăţi şi convingeri strâmbe şi să empatizăm mai mult).

Ultimul număr al revistei Elle Decoration mi-a satisfăcut pofta pentru designul interior odată cu proiectul lui Bogdan Ciocodeică, proiect pe care îl puteţi consulta integral aici. Şi atât de mult m-a inspirat şi bucurat proiectul încât am avut un val de idei care azi mă face să vă scriu dintr-o pauză luată de la mutatul mobilei (urmează biblioteca şi, de fiecare dată, e ca şi cum aş lăsa desertul pentru final).

Revenind însă la cele 5 idei pentru amenajarea bucătăriei:

1. Pentru că sunt recunoscătoare ca mare amatoare de obiecte multe şi mici răsfirate pretutindeni, a fost nevoie să-mi inventez o regulă care să mă abată puţin de la acest obicei care numai de organizare nu ţine. Nu las mai mult de cinci obiecte pe o suprafaţă anume, fie că vorbim de masa din bucătărie, de blatul de lucru, de birou, de suprafaţa unei comode ş.a.m.d. În felul acesta, reuşesc să creez senzaţia de mult mai mult spaţiu. Asta doar pentru că nu locuiesc într-un castel în care să pot împrăştia toate obiectele după placul inimii.

2. Mult verde! Plantele dintr-o bucătărie pot schimba complet felul în care arată încăperea. Recomand busuiocul plantat în ghivece de lut şi iedera (aproape am măcelărit una, dar a supravieţuit, udaţi-o cam o dată pe săptămână, fără apă în exces. Busuiocul e la polul opus şi trebuia udat zilnic).

3. Alegeţi un covor cu un design care să capteze atenţia, să lumineze încăperea sau să alungească spaţiul. Sigur că toate sunt iluzii, dar nu iluziile ne fac de multe ori fericiţi? Ne-am putea gândi tot timpul la ceea ce nu ne place. Dar la fel de bine ne-am putea gândi la cât de mult înseamnă că ne putem pregăti dimineaţa cafeaua într-un loc pe care îl iubim.

4. Obiectele din bucătăria noastră nu trebuie să fie utile şi atât. Renunţaţi la ustensilele de bucătărie din plastic. Alegeţi inoxul sau lemnul. Şi nici nu va mai trebui să ascundeţi castroanele inestetice, zgâriate de la prima utilizare.

5. Păstraţi ordinea şi curăţenia. Sunt departe de a fi un om organizat, dar cred că mă situez destul de bine pe scara celor care sunt totuşi departe de a lua premiul pentru cei mai dezorganizaţi. Îmi doresc însă ca în noul an să renunţ la scuzele obişnuite: nu am timp, nu am chef, e OK şi aşa.

Acestea sunt cele cinci sfaturi, pentru mine funcţionează, planul e să renovez bucătăria în întregime în acest an, dar asta înseamnă un proces costisitor din punct de vedere financiar aşa că va trebui să fac economii în următoarele luni. Însă cred că rezultatul va merita pe deplin. Până atunci însă, orice spaţiu are nevoie şi merită atenţia şi dragostea noastră.

©apartmenttherapy.com

©apartmenttherapy.com

©micdejundebucureşti

Cele cinci mituri despre cei care nu se pot opri din amenajarea bucătăriei

1. Au alte probleme pe care trebuie să şi rezolve, dar îşi consumă timpul mutând obiectele. Nu, ne place să facem asta aşa cum alţii îşi "consumă" timpul făcând cine ştie ce. Şi probleme pe care le vedem ţin uneori de raftul ăla pe care ne-am săturat să-l privim, de bucata de perete care a rămas nevopsită, de masa de care ne tot lovim pentru că am fost suficient de inspirati încât să credem că ceea ce arăta potrivit sub lumina reflectoarelor în magazin va arăta exact la fel şi în micul spaţiu de acasă.

2. Au prea multe obiecte şi de-asta nu se opresc. Nu ştiu despre ce vorbiţi. Am douăzeci şi ceva de căni (a se citi "treizeci") pe care le folosesc prin rotaţie. Chiar nu ştiu ce vreţi să spuneţi.

3. Vor fi bucuroşi să primească o mănuşă de gătit şi un şorţ. În fiecare an. Sunt obiectele pe care le folosesc cel mai rar, deşi gătesc zilnic. KNOW YOUR STUFF.

4. Nu ţin prea mult la prietenii lor aşa că mută totul de fiecare dată, cu jumătate de oră înainte ca aceştia să îi viziteze, pentru a-i face să se simtă nedoriţi. Totuşi, dacă ai musafiri nedoriţi, nu mai bine nu deschizi uşa? Glumesc, sunt eu Grinch uneori, dar n-aş face asta niciodată. Pentru că musafirii nedoriţi nu-mi cunosc adresa şi nici nu o vor afla vreodată. GRINCH IS ALIVE AND KICKING.

5. Îşi petrec timpul cu nasul în site-uri precum The Kitchn Therapy. Acum chiar nu ştiu despre ce vorbiţi. Dar vă las pe voi să ghiciţi care dintre miturile de aici sunt reale sau doar mituri. :) GRINCH OUT.

Scurt pe doi. Jurnal de Bucureşti

Ce mai e micul Paris zilele astea? Citesc într-un articol scris de un psiholog că aproximativ 5.000 de persoane au fost afectate din punct de vedere psihologic de tragedia din Colectiv. Nu mă simt pregătită să merg mai departe fiindcă nu ştiu cum. Şi habar n-am cum pot merge mai departe acei oameni loviţi direct de tragedie. Şi nici cum familiile lor vor face asta. Dar îmi doresc din toată inimă să găsească o cale, să ştie că dincolo de această lume, existenţa noastră se prelungeşte. Într-o formă pe care nicio religie, scrisă tot de oameni, nu a reuşit să o descifreze. Nimic din ceea ce mi se părea important nu mi se mai pare relevant. Să-mi fotografiez micul dejun, prânzul sau cina mi se pare ultimul lucru pe care-mi vine să-l fac. Şi poate că am renunţat la atât de multe proiecte fiindcă mi se păreau irelevante.

Trăiesc ca să scriu şi nu mă defineşte nimic mai mult decât scrisul. Numai că, prin definiţie, scrisul e ceva ce macină, e ceva ce uneori laşi să depindă de alţii, de părerea altora. E ceva în care alţii pot lovi uşor, pot frământa printre degete, e ceva ce tu trebuie să ţii departe de lume în vreme ce trebuie să împărtăşeşti totul. Până să ajung însă la acele forme mult prea criptate pentru a nu mai simţi că textele mele nu sunt la adăpost, că eu însămi nu sunt la adăpost, mă întristează felul în care nu ne mai răspundem unii altora. Şi, cu siguranţă, e doar ceva ce o să mă ajute să aleg şi mai bine cum şi de ce să scriu, când şi pentru cine. În primul rând, pentru mine, desigur. Dar ai nevoie de alţi oameni ca munca ta să ajungă acolo unde vrei, acolo unde îţi doreşti. Şi nu e uşor. Şi nici n-aş mai îndrăzni să cred că e ceva uşor pe lume.

Am mai citit, tot în aceste zile, despre o grupare de imigranţi care cer ca lumea să nu mai aibă frontiere. Pour que la Terre soit a tout le monde, spuneau ei. Şi nu poţi să nu le înţelegi dorinţa, lăsând deoparte ideea utopică, lăsând deoparte haosul care s-ar crea dacă n-ar mai exista toate aceste reguli care nu funcţionează întotdeauna cum trebuie, şi privind, chiar dacă numai pentru o clipă, în inima ta de om.

Despre lucrurile esenţiale

Nu le mai zăresc în aceste zile şi, probabil, mi-au scăpat din vedere de foarte multe ori. Nu ne aflăm decât la adăpostul fals al situaţiilor în care ne regăsim, întâmplător sau nu. Şi chiar dacă multe aspecte ale vieţii noastre ţin de noi, sunt atât de multe lucruri pe care nu le putem controla.

Hazardul zguduie din temelii realitatea pe care am conturat-o de-a lungul vieţii prin imagini frumoase. Noi credeam, nu-i aşa, că toată lumea este bine. Că toţi oamenii sunt sănătoşi, mai ales când soarele strălucea atât de frumos afară. Am acceptat, mi se pare, cu prea multă seninătate şi minţindu-ne în mod repetat, o stare a lucrurilor care nu există. Ne-am imaginat că nu există bolnavi pe lume. Am uitat de războaie. Sigur că nu poţi trăi cu gândul permanent că oamenii sunt capabili de tot felul de orori. Dar nici să le uiţi pe toate, fascinat de unghiul din care-ţi vei fotografia mâncarea din farfurie, nu e bine.

Nu m-am văzut niciodată în inima unui ţinut încă nemodernizat. Nu necivilizat. Pentru mine, cel puţin, civilizaţia se defineşte în alţi termeni, unii care nu ţin de felul în care cultura occidentală, de exemplu, o înţelege. Un trib african poate, aşadar, să mi se pară cât se poate de civilizat. Iar un grup de cetăţeni din lumea "civilizată" se poate dovedi cât se poate de "sălbatic". Cum împărţim noi aceste calităţi şi defecte? Care ne sunt punctele de reper într-o lume care a reuşit să distrugă echilibrul natural al planetei în mai puţin de o sută de ani? Succesul civilizaţiei care nu mai ţine cont de nimic îşi continuă masacrele la un nivel pe care nu vrem să-l cuprindem nici cu gândul şi nici cu privirea.

Rămân, aşadar, încă aici, gândindu-mă că puţinul pe care îl fac va conta cumva. Dar uneori vrei să renunţi şi te gândeşti şi tu, cum spun atâţia alţii, că nu se va cunoaşte niciun val de la o picătură într-un ocean. Şi numeri pe degete, mai apoi, numărul în creştere al celor care aleg, chiar şi atunci când simt că poate totul e în zadar, să continuă să facă acel efort minim. Puţinul acela adesea nevăzut, neafişat, ascuns de gesturi, trădat doar în unele momente în care eşti silit să răspunzi unor întrebări.

Eşti, în unele situatii, picătura din ocean luată la întrebări. Contezi atunci prin prisma acţiunilor tale, interogate de cei care nu le văd rostul. Şi te bucuri, în acele momente, că nu ai renunţat.