Nu mă mai sperie dezordinea

© mic dejun de bucureşti

Nu am o listă mare de concluzii pe final de an. Ştiu doar că voi fugi mâncând pământul de orice om care va avea impresia că mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu şi că va simţi nevoia să mi-o şi spună. N-avem oare cu toţii întrebări care poate nu ne lasă să dormim uneori? Şi nu avem drumuri atât de diferite căutând lucruri la fel de diferite? Şi-atunci nu cred că altcineva poate vedea până în adâncul inimii tale. Sau poate am găsit profeţi şi nu i-am recunoscut. Încep această postare, vedeţi şi voi, cu ceea ce a durut anul acesta. Fiindcă nu a fost un an perfect, dar a fost un an frumos, un an bun cu mine.

Surprizele au venit în ultimele luni din an, adunate şi aşezate ca în cea mai bine scrisă carte. Şi fiecare experienţă a venit cu lecţii noi şi concluzii pe care le voi păstra numai pentru mine. Am muncit mult, am descoperit şi mai mult ce-mi place să fac şi felul în care ceea ce fac mă ajută să cresc. Am umplut un gol care se făcea din ce în ce mai mare şi pentru care nu-mi luam din timpul pe care îl consumam cu orice altceva.

Revenind la proiecte, am scris în ultima jumătate de an mai mult ca niciodată şi continui să scriu. Au fost întâmplări care nu ar fi avut loc dacă nu făceam ceea ce fac, dacă nu îmi urmam inima şi dacă nu aş fi pus la început de 2015 pe o hârtiuţă lucrurile care au ajuns până la urmă să ia formă.

Am încheiat anul cu experienţe care mi-au demonstrat că pot face mult mai mult decât cred, am publicat primele texte de poezie într-o antologie, fiind unul dintre cei trei câştigători, i-am avut aproape pe unii dintre cei mai dragi prieteni şi pe mama (cel mai drag şi cel mai bun prieten) la premierea de la Humanitas Kretzulescu. Am primit propuneri de proiecte şi am acceptat. Am îndrăznit să cer şi mi s-a oferit şansa să demonstrez că pot.

Am înţeles că fac cel mai bine lucrurile atunci când le fac din iubirea faţă de mine, în primul rând. Poţi să-ţi repeţi că o să faci să-ţi fie bine, dar nu poţi stabili un moment concret în timp de la care înţelegi exact ce ai de făcut. Se întâmplă treptat, singura certitudine ar fi, în cazul meu, că toate eforturile au contat.

Revenind totuşi măcar un pic la ceea ce e Mic Dejun, nu pot descrie cu siguranţă traseul, dar ştiu ce responsabilitate am faţă de proiect. Şi va continua şi ştiu că veţi fi la fel de aproape ca şi până acum, fiindcă nimic din toate acestea n-ar fi continuat dacă nu aţi fi revenit cu acelaşi entuziasm care m-a ajutat şi pe mine să merg mai departe.

Continui şi în 2016 un regim alimentar vegan. Anul acesta a fost unul preponderent vegan, după alţi patru ani de dieta vegetariană. Spun "dietă" şi spun "regim", dar nimic nu mi-a lipsit, ci am descoperit o bogăţie de alimente care există dincolo de ceea ce am mâncat până la 23 de ani.

Ştiu ce îmi doresc pentru 2016, dar au legătură numai şi numai cu mine. Nu ştiu cum de mi-a trecut vreodată prin cap să-mi doresc ceva ce chiar nu ţinea de mine. Cred în lucrurile cu iz de miracol, dar parcă uneori mai pierdem legătura dintre ceea ce ţine de noi şi lucrurile asupra cărora chiar nu avem niciun fel de control.

Şi ca să menţionez totuşi unele schimbări pozitive petrecute în corp, o să amintesc că se încheie şi un an de yoga, practicată neregulat, dar suficient de des încât să am parte de o transformare fizică de care să fiu mulţumită. Yoga îţi remodelează tot corpul şi îţi face cadou (după câteva sesiuni serioase, desigur) de nişte muşchi pe care eu cel puţin nu i-am avut niciodată. Şi mă mir în fiecare zi de felul în care corpul acesta se reconstruieşte astfel. Iar regimul vegan a ajutat enorm.

Închei aici cu acest mic jurnal de Bucureşti, unul cât se poate de personal de data aceasta. Chiar şi acum pregătesc o scurtă călătorie pe care o fac tot pentru mine. Şi niciodată n-am fost mai plăcut impresionată de felul în care întâmplările şi-au găsit loc în luna mea de decembrie.

Şi a fost frumos. Şi încă este. Vă doresc un an nou aşa cum vi-l doriţi, cu mult bine pentru voi şi pentru ceilalţi, cu bucuria schimbării şi cu entuziasm faţă de nou!

P.S. Ieri, în plină reorganizare a casei, cu toate cărţile aşezate pe jos, cu mici obiecte cărora o să le găsesc noi destinatari, mi-am dat seama că, pentru prima oară, nu mă mai sperie dezordinea. :)